Am rămas nemișcat în prag.
În fața mea se aflau aproape douăzeci de copii.
Unii stăteau pe scaune vechi.
Alții direct pe podea.
Dar toți aveau același lucru în privire.
Foamea.
Elisabeta a așezat sacoșele pe o masă lungă din lemn.
A început să scoată pâine, lapte, conserve, fructe și biscuiți.
Un băiețel a zâmbit atât de larg încât parcă luminase încăperea.
— Tanti Elisabeta… azi avem și mere?
— Avem, dragul meu. Ajung pentru toată lumea.
Am făcut un pas înainte fără să-mi dau seama.
Ușa a scârțâit.
Toți s-au întors spre mine.
Elisabeta a încremenit.
— Domnule Andrei…
Nu mai eram furios.
Eram doar rușinat.
M-am uitat la copii.
La mesele improvizate.
La pereții vechi.
La soba care abia încălzea încăperea.
Apoi am privit sacoșele.
— De unde sunt toate acestea? am întrebat încet.
Elisabeta și-a lăsat privirea în pământ.
— Din casa dumneavoastră.
Inima mi s-a strâns.
— N-am luat niciodată bani. Nici obiecte. Doar mâncarea care rămânea și pe care bucătarul urma să o arunce. M-am gândit că aici poate salva câteva mese.
Un băiețel s-a apropiat de mine.
Ținea în mână un măr.
— Tanti Elisabeta spune că trebuie să mulțumim întotdeauna celui care ne ajută.
Am înghițit în sec.
— Și… cine vă ajută?
Copilul a zâmbit.
— Dumneavoastră.
Am simțit că nu mai pot respira.
Șase ani.
Șase ani în care femeia care mă crescuse împărțea discret ceea ce eu nici măcar nu observam că se arunca.
Șase ani în care eu nu văzusem nimic.
M-am apropiat de Elisabeta.
— De ce nu mi-ai spus?
Ea a zâmbit trist.
— Pentru că nu am vrut să vă puneți în situația de a spune nu.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mă mai gândeam la contracte.
Nici la profit.
Nici la investiții.
Mă gândeam doar la cât de nedrept fusesem cu singurul om care nu-mi ceruse niciodată nimic.
— Iartă-mă…
Vocea aproape că nu mi se mai auzea.
Elisabeta mi-a așezat mâna pe umăr.
— Nu aveți pentru ce.
Am clătinat din cap.
— Ba da.
M-am întors spre copii.
— De mâine nu va mai trebui să așteptați ce rămâne de la masa mea.
Toți mă priveau în tăcere.
— Vreau să vă ajut cum trebuie.
Nu cu resturi.
Ci cu demnitate.
Elisabeta a început să plângă.
— Sunteți sigur?
Am zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
— Nu știu dacă pot schimba lumea.
Dar știu că pot începe cu locul acesta.
În drum spre casă am înțeles că cea mai mare greșeală a mea nu fusese că am suspectat-o pe Elisabeta.
Ci că trecusem ani întregi pe lângă omul care avea cea mai mare inimă dintre toți cei pe care îi cunoșteam.