Am intrat în sufragerie fără să mai încerc să fac liniște.
Radu s-a întors brusc.
Pentru o clipă, pe chipul lui s-a citit panica.
Apoi și-a ascuns telefonul în buzunar.
— Ai venit acasă?
Am ridicat punga cu ciorbă.
— Da. Am vrut să văd ce face soțul meu bolnav.
Nu a răspuns.
L-am privit câteva secunde.
Era drept.
Calm.
Perfect sănătos.
— Nu mai tușești?
A coborât privirea.
— Mă simt puțin mai bine.
— Serios?
Vocea îmi tremura.
— Și femeia cu care vorbeai te-a vindecat?
A rămas nemișcat.
— Era avocata.
Am râs amar.
— Interesant. Eu am auzit promisiuni, bani, contracte și faptul că nu trebuie să aflu nimic până vineri.
Tăcerea dintre noi devenea tot mai apăsătoare.
În cele din urmă, Radu și-a trecut mâna peste față.
— Ai auzit aproape tot.
— Atunci spune-mi și restul.
A mers încet spre bibliotecă.
A deschis un sertar și a scos un dosar maro.
L-a așezat pe masă fără un cuvânt.
Pe prima pagină scria numele bunicilor lui.
Am ridicat nedumerită privirea.
— Îți amintești casa din Argeș?
Cum aș fi putut să o uit?
Acolo îmi petrecusem cele mai frumoase veri.
Prispa veche.
Mărul din curte.
Gemul făcut de bunica lui.
După moartea lor, casa fusese vândută.
Crezusem că nu o vom mai vedea niciodată.
Radu a deschis dosarul.
— Proprietarul a scos-o din nou la vânzare.
Am aflat întâmplător.
Dacă nu o cumpăram săptămâna aceasta, urma să ajungă la un dezvoltator.
Am rămas fără cuvinte.
— Banii despre care vorbeai…
El a dat din cap.
— Sunt avansul.
Am folosit toate economiile mele și am făcut un credit doar pe numele meu.
De aceea ți-am spus că trebuie să fim atenți cu cheltuielile.
Nu voiam să bănuiești nimic.
Am simțit cum furia începea să se topească.
— Și femeia?
— Avocata proprietarului.
Mă presa să terminăm toate actele până vineri.
Dacă întârzia o singură zi, casa mergea la alt cumpărător.
Mi-am dus mâna la frunte.
Toate piesele începeau să se așeze.
Radu zâmbi pentru prima dată.
— Vineri voiam să semnăm.
Sâmbătă voiam să te duc acolo.
Să deschidem poarta împreună.
Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.
— Și ai preferat să te prefaci bolnav?
A zâmbit stânjenit.
— Între bancă, notar, avocată și proprietar alergam toată ziua.
Dacă îți spuneam adevărul, surpriza dispărea.
Știu că am ales cea mai proastă metodă.
L-am privit lung.
Încă eram supărată.
Încă mă durea că mă mințise.
Dar acum înțelegeam de ce.
M-am apropiat încet și i-am luat mâna.
— Data viitoare nu-mi mai ascunde nimic.
Nici măcar o surpriză.
A strâns-o ușor.
— Promit.
Două zile mai târziu, am deschis împreună poarta casei din Argeș.
Mărul era încă acolo.
Prispa avea nevoie de reparații.
Dar, privind-o în lumina blândă a după-amiezii, am înțeles că uneori iubirea nu se ascunde în cuvinte mari.
Se ascunde în gesturile pe care cineva le face în tăcere, doar ca să te vadă zâmbind.