Am rămas cu telefonul la ureche și cu mâna în apa rece a izvorului.
— Bunicule, m-auzi? a întrebat Andrei.
— Te aud, măi băiete…
Mi-a zis că îmi trimisese bani în cont.
Să chem un instalator.
Să schimb hidroforul.
Poate chiar să-mi pun un filtru nou.
A râs și mi-a spus să nu mă mai chinui urcând și coborând dealul cu bidoane.
Nu era răutate în glasul lui.
Doar grija unui nepot care mă iubea.
Și totuși…
În clipa aceea am înțeles ceva ce mă durea mai tare decât pompa stricată.
Andrei vedea apa ca pe un lucru care curge printr-o țeavă.
Eu vedeam locul unde începuse toată viața mea.
Acolo, sub fagul acela bătrân, o fată îmi întinsese cândva o cofă cu apă.
Din clipa aceea urmaseră cincizeci și cinci de ani petrecuți împreună.
Doi copii.
Un nepot.
O casă.
O familie întreagă.
Nu izvorul dispărea.
Ci oamenii care știau drumul până la el.
M-am uitat în jur.
Cărarea era aproape înghițită de urzici.
Peste câțiva ani nici nu s-ar mai fi văzut.
Și, odată cu ea, s-ar fi pierdut și povestea noastră.
— Andrei…
— Da, bunicule?
— Filtrul îl cumpăr.
Dar promite-mi ceva.
— Orice.
— Vino într-o zi aici.
Nu de Crăciun.
Nu când e zăpadă.
Vino cât încă pot merge.
Vreau să-ți arăt locul unde a început tot.
La capătul firului s-a făcut liniște.
După câteva secunde l-am auzit întrebând încet:
— La izvor?
— Da…
La izvor.
— Eu credeam că a secat de mult.
Am zâmbit amar.
Nu secase.
Doar nu mai mersese nimeni până la el.
Două luni mai târziu, într-o dimineață de iulie, o mașină a oprit în fața porții.
Din ea a coborât Andrei.
Lângă el era o fată tânără, Ilinca.
După prânz le-am spus:
— Haideți.
Am ceva să vă arăt.
Andrei mi-a luat coasa din mână și a început să taie urzicile de pe cărare.
Eu mergeam încet în urma lui.
Când am ajuns în poiană, s-a oprit și a rămas privind fagul.
— Doamne…
Îmi aduc aminte locul ăsta…
Au curățat împreună troaca de piatră.
Au scos frunzele.
Au desfundat izvorul.
Apa a început să curgă mai puternic decât o văzusem de ani întregi.
Andrei s-a întors spre Ilinca și, râzând, i-a spus:
— Dă-mi și mie să beau.
Fata a zâmbit și i-a dus apa în palmele ei.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Istoria se repeta.
În același loc.
Sub același fag.
Înainte să plece, Andrei a bătut doi pari la intrarea pe cărare și a prins între ei o scândură.
Pe ea a scris simplu:
„Izvorul lui Gheorghe și al Ilenei.”
Am vrut să-l pun să șteargă numele.
N-a vrut.
— Bunicule…
Unele locuri merită să fie ținute minte.
Astăzi hidroforul merge.
Apa curge din nou și la robinet.
Dar, de două ori pe săptămână, tot iau bidonul și cobor până la izvor.
Nu pentru că am nevoie de apă.
Ci pentru că acolo încă mai aud râsul Ilenei.
Și pentru că, de când a venit Andrei, cărarea nu mai este acoperită de urzici.
Se vede din nou pământul bătătorit.
Semn că cineva își mai amintește drumul.