Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Am dat din cap fără să pot spune un cuvânt.
Bărbatul și-a scos pălăria și a oftat adânc.
— Mă numesc Tudor. Am fost asociatul fiului dumneavoastră. Vă caut de trei zile.
Trei zile…
Adică în timp ce eu stăteam în ploaie, cu geanta la poartă, omul acesta mă căuta prin oraș.
— Am fost la casa dumneavoastră, continuă el. O doamnă mi-a spus că nu mai locuiți acolo și mi-a închis ușa în nas.
Am înțeles imediat despre cine vorbea.
Daniela.
Tudor a ridicat servieta și a privit spre Viorica.
— Cred că ar fi mai bine să stăm undeva liniștiți. Ce am de spus nu se poate spune în picioare.
Ne-am așezat pe o bancă din parcul de peste drum.
A desfăcut încet încuietorile servietei și a scos un dosar gros, legat cu un elastic.
L-a ținut câteva clipe în mâini, ca și cum îi era greu să-l deschidă.
— Acum doi ani, Cătălin a venit la mine și mi-a spus ceva ce n-am uitat niciodată.
Am simțit cum îmi bate inima tot mai tare.
— Mi-a spus: „Dacă mi se întâmplă ceva, promite-mi că ajungi la mama înaintea oricui.”
Lacrimile au început să-mi curgă fără să-mi dau seama.
Tudor a continuat cu glas domol.
— Știa că dumneavoastră ați vândut garsoniera ca să-i ajutați să ridice casa. Nu voia ca sacrificiul acela să fie uitat vreodată.
A scos primul document și mi l-a întins.
— A mers la notar. A lăsat totul scris.
Nu înțelegeam aproape nimic din actele acelea.
Vedeam doar semnătura băiatului meu.
Aceeași semnătură pe care o recunoșteam din felicitările pe care mi le aducea în fiecare zi de naștere.
Am trecut cu degetele peste cerneală.
Parcă îl atingeam încă o dată.
— Cătălin a pus deoparte bani pentru dumneavoastră, spuse Tudor. I-a lăsat în administrarea mea până când va fi nevoie de ei.
Am rămas fără glas.
Dar Tudor nu terminase.
— Și mai există un testament.
Mi-am ridicat încet privirea.
— În el este recunoscută contribuția dumneavoastră la construirea casei. Fiul dumneavoastră a vrut să fie sigur că nimeni nu vă va putea lăsa vreodată fără un acoperiș deasupra capului.
Atunci am izbucnit în plâns.
Nu pentru bani.
Nu pentru casă.
Ci pentru că băiatul meu mă protejase chiar și după ce nu mai era lângă mine.
După câteva săptămâni, avocatul a început demersurile.
Într-o dimineață, Daniela m-a sunat.
Nu-i mai auzisem vocea de când îmi închisese poarta în față.
De data aceasta vorbea încet.
— Margareta… putem discuta?
Am ascultat-o fără să o întrerup.
Încerca să spună că fusese o neînțelegere.
Că era copleșită de durere.
Că regretă.
Am lăsat-o să termine.
Apoi i-am răspuns calm:
— Daniela… în ziua în care m-ai dat afară, nu știai un lucru.
— Ce anume?
— Un om cu o servietă mă căuta deja de trei zile.
În telefon s-a făcut liniște.
— Tot ce a vrut Cătălin este scris negru pe alb. Eu nu vreau răzbunare. Vreau doar să fie respectată ultima lui dorință.
Nu mi-am dorit niciodată să mă întorc în casa aceea.
Am ales un apartament mic, luminos, lângă un parc.
Dimineața soarele intră direct în bucătărie.
Pe balcon cresc mușcate roșii și busuioc, exact cum aveam odinioară.
Uneori îmi beau cafeaua privind copiii care merg la școală.
Și de fiecare dată îi mulțumesc în gând lui Cătălin.
Pentru că, înainte să plece dintre noi, s-a gândit la un singur lucru.
Ca mama lui să nu rămână niciodată singură.