Mihai rămase nemișcat. Parcă nu înțelesese ce auzise. — Ce ai spus?
Irina închise fermoarul valizei și îl privi fără urmă de teamă. — Ai auzit foarte bine.
Andrei știe cine aduce cei mai mulți bani în casa asta. De aceea mă întrebase pe mine.
Nu pe tine. Chipul lui Mihai se înăspri. — Banii nu înseamnă totul!
— Ai dreptate.
Respectul înseamnă. Și tocmai pe acela l-ai pierdut.
El izbucni:
— Crezi că dacă ai un salariu mai mare ești mai presus de mine?
— Nu.
Dar nici mai prejos nu sunt.
Ani la rând m-ai făcut de râs în fața prietenilor, a părinților mei și chiar a colegilor mei.
De fiecare dată spuneai același lucru.
„A fost doar o glumă.”
Mihai își trecu nervos mâna prin păr.
— Exagerezi.
— Serios?
Atunci spune-mi…
Ai făcut vreodată o glumă despre tine?
Sau doar despre mine?
Tăcu.
Irina continuă:
— Ceasul de la mâna ta…
Mașina pe care o conduci…
Vacanțele pe care le postezi pe internet…
Toate au fost plătite și cu munca mea.
Și tot eu eram femeia pe care o făceai „găină proastă” ca să râdă prietenii tăi.
Pentru prima dată, Mihai nu mai găsi nicio replică.
Doar își mușca buzele.
— Știi care este adevărul? spuse Irina.
Nu succesul meu te sperie.
Ci faptul că nu mai poți controla femeia pe care o umileai.
Ea ridică valiza.
Mihai îi blocă instinctiv drumul.
— Nu pleci nicăieri.
Irina îl privi calm.
— Chiar mai crezi că poți decide pentru mine?
După câteva secunde care păreau nesfârșite, el făcu un pas înapoi.
Ea trecu pe lângă el fără să întoarcă privirea.
Ușa apartamentului se închise încet.
În urma ei rămase doar liniștea.
În noaptea aceea, Irina dormi la prietena ei, Sofia.
Nu au vorbit mult.
Sofia doar o îmbrățișă și îi pregăti camera.
Pentru prima dată după mulți ani, Irina adormi fără teama că va fi ridiculizată a doua zi.
Dimineața plecă direct la serviciu.
Ochii îi trădau oboseala, dar mersul îi era hotărât.
Șefa ei observă imediat.
— Ești bine?
Irina zâmbi discret.
— Acum… da.
În același timp, Mihai se trezi într-un apartament care părea gol.
Pe masă era doar o ceașcă de cafea rămasă de cu o seară înainte.
Telefonul îl privea parcă acuzator.
De câteva ori începu să formeze numărul Irinei.
De fiecare dată renunță.
Orgoliul încă era mai mare decât regretul.
Abia spre seară își făcu curaj.
— Irina…
Putem vorbi?
— Despre ce?
— Am exagerat.
Îmi pare rău.
Ea închise ochii pentru o clipă.
— Nu ai exagerat într-o singură seară, Mihai.
Ai făcut asta ani întregi.
Doar că eu am încetat să mai cred că merit asemenea tratament.
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Crezi că mai avem vreo șansă?
Irina răspunse calm:
— O familie nu se destramă din cauza unei glume.
Se destramă atunci când unul dintre soți își pierde respectul pentru celălalt.
Iar tu l-ai pierdut de mult.
Închise telefonul.
O lună mai târziu, Mihai îi trimise un mesaj lung.
Își cerea iertare.
Promitea că se va schimba.
Irina îl citi până la capăt.
Nu răspunse.
Nu pentru că îl ura.
Ci pentru că înțelesese un lucru pe care îl uitase ani întregi.
Nimeni nu are dreptul să-și construiască propria valoare distrugând demnitatea celui de lângă el.
Iar în ziua în care și-a închis valiza, Irina nu și-a pierdut familia.
Și-a recâștigat respectul de sine.