Limuzina a pornit încet, iar vila a rămas în urmă.
Prin geamul fumuriu încă vedeam luminile aprinse.
Probabil deschiseseră șampania.
Probabil râdeau de mine.
Nu știau că, pentru prima dată în patru ani, eu eram cea care zâmbea.
La biroul avocatului mă așteptau deja toate documentele.
Matei mi-a întins un dosar gros.
— Ai fost sigură că va veni ziua asta?
Am dat încet din cap.
— Nu. Dar am fost pregătită.
Cu doi ani în urmă, după ce Oliver începuse să ia decizii tot mai riscante, avocatul mă convinsese să nu mai las toate investițiile pe mâna lui.
Apartamentele cumpărate din profiturile firmei.
Vila.
Acțiunile majoritare.
Toate fuseseră trecute legal pe numele meu.
Oliver semnase personal fiecare document.
Niciodată nu le citise.
Avea încredere că eu mă ocup de „hârtii”.
Iar el de imagine.
— Începem? întrebă Matei.
Am inspirat adânc.
— Începem.
În mai puțin de o oră plecaseră notificările către bancă.
Către Registrul Comerțului.
Către contabilitate.
Consiliul de Administrație fusese convocat pentru dimineața următoare.
La ora opt fără un sfert, telefonul meu a început să sune.
Oliver.
L-am lăsat să sune.
A sunat din nou.
Și din nou.
La al cincilea apel am răspuns.
— Ce ai făcut?!
Vocea lui era complet schimbată.
— Conturile firmei sunt blocate!
Directorul financiar spune că nu mai am drept de semnătură!
Ce înseamnă asta?
Am rămas câteva secunde în tăcere.
— Înseamnă că ai fi făcut bine să citești actele pe care le-ai semnat în ultimii doi ani.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
— Despre ce vorbești?
— Despre faptul că nu mai conduci nimic.
O oră mai târziu a intrat val-vârtej în sala de ședințe.
Avea aceeași aroganță.
Aceeași siguranță.
— Opriți circul acesta!
Sunt directorul general!
Toți s-au uitat spre Matei.
Avocatul s-a ridicat calm.
— Domnule Oliver Marinescu…
Nu mai sunteți.
A împins spre el un dosar.
Oliver l-a deschis.
Pagina după pagină.
Semnătură după semnătură.
Fața i s-a schimbat.
— Nu…
Nu este posibil…
— Este foarte posibil, spuse avocatul.
Ați cedat succesiv pachetul majoritar de acțiuni în schimbul majorărilor de capital făcute de soția dumneavoastră.
Totul este perfect legal.
Oliver s-a întors spre mine.
Pentru prima dată îl vedeam speriat.
— Arlette…
Te rog…
Putem vorbi.
M-am ridicat încet.
— Ai avut ocazia aseară.
Când m-ai lovit.
În clipa aceea ușa sălii s-a deschis.
Au intrat Tereza și Sofia.
Probabil veniseră convinse că vor asista la încă o umilință.
Numai că atmosfera era complet diferită.
— Oliver…
Ce se întâmplă? întrebă Sofia.
Nimeni nu răspunse.
Tereza observă dosarele de pe masă.
Apoi se uită la mine.
— Tu ai făcut asta?
— Nu.
Eu doar am oprit pe cineva să-mi mai fure viața.
Exact atunci secretara a intrat în sală.
Ținea în mână o cutie mică din catifea.
— Îmi cer scuze că întrerup…
Dar firma de curățenie a găsit acest colier în mașina doamnei Sofia.
În încăpere s-a făcut o liniște apăsătoare.
Sofia a înlemnit.
— Nu…
Nu este adevărat…
— Atunci poate explicați cum a ajuns acolo, spuse calm avocatul.
Oliver se uita când la colier, când la Sofia.
Chipul îi devenise alb.
— Sofia…
Tu ai spus că Arlette l-a furat…
Ea începu să plângă.
— Eu…
Doamna Tereza…
A spus că doar așa o vei convinge să plece…
Oliver se întoarse încet spre mama lui.
— Mamă…
Tu ai înscenat totul?
Tereza nu mai găsea niciun cuvânt.
Pentru prima dată, femeia care mă umilise ani întregi coborî privirea.
Am luat geanta de pe scaun.
M-am apropiat de Oliver.
Mă privea exact cum mă privisem eu cu o seară înainte.
Neputincios.
— Ții minte ce mi-ai spus?
Am făcut o pauză.
— „În genunchi și pleacă.”
Lacrimile îi umpluseră ochii.
— Arlette…
Iartă-mă…
Am clătinat încet din cap.
— Nu.
Unele palme lasă urme pe obraz.
Altele lasă urme în suflet.
Iar pe acestea nu le mai șterge niciun regret.
Am ieșit din sala de ședințe fără să mă uit înapoi.
În urma mea nu se mai auzea nici râsul Sofiei.
Nici vocea Terezei.
Doar liniștea.
Iar pentru prima dată după mulți ani, liniștea aceea nu mai însemna singurătate.
Însemna libertate.