Partea a 2-a, continuarea povestii – Am privit-o atent, așteptând să întindă mâna după cec. Oricine ar fi făcut-o. Două sute cincizeci de mii de euro însemnau mai mult decât ar fi câștigat un om obișnuit în mulți ani de muncă.
Amalia nici măcar nu și-a coborât privirea spre hârtie.
A rămas câteva clipe în tăcere, apoi și-a împreunat mâinile pe masă.
— Doamnă Waldstein… îmi pare rău că aveți o părere atât de proastă despre mine.
Vocea ei era calmă.
Nu indignată.
Nu speriată.
Doar tristă.
— Nu este o părere. Este realitatea, am răspuns rece. Fiul meu are un viitor extraordinar. Dumneavoastră îi veți îngreuna viața.
Ea a zâmbit ușor.
— Dacă aș fi vrut bani, nu l-aș fi ales pe Sebastian.
Replica ei m-a făcut să ridic instinctiv privirea.
— Cum adică?
— L-am cunoscut înainte să aflu cine este. Lucra voluntar într-un centru medical pentru copii. Purta un halat obișnuit și venea cu o mașină veche împrumutată de la un coleg. Trei luni nici nu am știut că provine dintr-o familie atât de bogată.
Am rămas tăcută.
— Când am aflat, i-am spus chiar eu că poate ar fi mai bine să ne despărțim. Nu voiam să existe diferența asta între noi.
— Și totuși n-ați făcut-o.
— Pentru că Sebastian m-a întrebat dacă îl iubesc pe el sau numele pe care îl poartă.
Pentru prima dată în acea întâlnire, nu am mai găsit imediat un răspuns.
Am împins din nou cecul spre ea.
— Gândește-te bine. Cu banii aceștia îți poți cumpăra un apartament, îți poți continua studiile oriunde în lume și poți începe o viață nouă.
Amalia l-a luat în mână.
Am simțit că, în sfârșit, cedase.
Dar, în loc să-l pună în geantă, l-a rupt încet în două.
Apoi încă o dată.
Și încă o dată.
Bucățile de hârtie au rămas pe masă între noi.
— Îmi pare rău, doamnă Waldstein. Eu nu sunt de vânzare.
S-a ridicat.
Și-a pus haina pe umeri și, înainte să plece, s-a întors o singură dată spre mine.
— Mai este ceva ce ar trebui să știți.
Am ridicat privirea.
— Sebastian nu știe că sunt aici. Dacă ar fi aflat că m-ați chemat, ar fi venit imediat. Dar nu am vrut să vă pun într-o situație stânjenitoare. Pentru el sunteți mama lui și vreau să rămâneți așa.
A plecat fără să se uite înapoi.
Am rămas singură, privind bucățile cecului împrăștiate pe masă.
În acel moment, pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu cumva eu eram cea care judecase greșit.
Trei zile mai târziu, Sebastian a apărut singur la noi acasă.
Avea aceeași privire hotărâtă.
— Mamă, Amalia mi-a povestit că v-ați întâlnit.
Am închis ochii o clipă.
— Și… ce ți-a spus?
— Aproape nimic. Doar că speră ca într-o zi să o cunoașteți cu adevărat.
Nu mi-a reproșat nimic.
Nu a ridicat tonul.
Tocmai lipsa reproșurilor m-a făcut să mă simt mai vinovată decât orice ceartă.
Au trecut câteva luni până la nuntă.
Am fost prezentă.
Nu pentru că acceptasem pe deplin alegerea lui Sebastian, ci pentru că nu voiam să lipsesc din cea mai importantă zi din viața fiului meu.
După ceremonie, unul dintre profesorii universitari ai Amaliei s-a apropiat de mine.
— Aveți o noră extraordinară, doamnă Waldstein. În ultimii patru ani și-a donat aproape toate bursele către un fond pentru copiii bolnavi de cancer. Puțini oameni știau asta. Nu voia să vorbească despre asemenea lucruri.
Am rămas fără cuvinte.
În seara aceea am înțeles cât de puține știam despre femeia pe care încercasem să o cumpăr.
Un an mai târziu s-a născut primul nostru nepot.
Când l-am ținut în brațe, Amalia s-a apropiat zâmbind și mi-a spus încet:
— Știți… încă păstrez bucățile acelui cec.
Am privit-o surprinsă.
— De ce?
A zâmbit cu aceeași blândețe pe care o avusese în cafenea.
— Ca să-mi amintesc că, uneori, oamenii nu au nevoie să fie învinși. Au nevoie doar de timp ca să vadă adevărul.
În clipa aceea am simțit că nodul pe care îl purtasem în suflet luni întregi se desprinde.
Am îmbrățișat-o pentru prima dată fără rezerve.
Iar în acea îmbrățișare nu mai era femeia care încercase cândva să-și cumpere liniștea.
Era doar o mamă care înțelesese, în sfârșit, că valoarea unui om nu se măsoară în numele pe care îl poartă, în averea pe care o are sau în cecul pe care îl poate refuza, ci în caracterul pe care îl păstrează atunci când este pus la încercare.