Continuarea povestii – Toată noaptea n-am închis un ochi.
Priveam tavanul camerei din Praga și mă gândeam la toți anii în care îmi refuzasem orice mică bucurie doar ca Evei să nu-i lipsească nimic. Îmi cumpăram haine doar când cele vechi se rupeau, nu plecam niciodată în concedii și lucram ore suplimentare ori de câte ori se ivea ocazia.
Iar acum, singura mea locuință devenise, pentru ei, soluția cea mai simplă.
A doua zi mi-am luat concediu și am cumpărat un bilet spre casă.
Eva m-a întâmpinat cu lacrimi în ochi, iar Oliver s-a aruncat direct în brațele mele.
Pentru câteva clipe am uitat de tot.
Dar seara, la cină, Matei a deschis din nou subiectul.
— M-am interesat deja. Dacă apartamentul se vinde repede, putem semna actele pentru unul mai mare înainte de sfârșitul anului.
Am lăsat furculița jos.
— Observ că ați făcut toate calculele… fără să mă întrebați dacă sunt de acord.
Matei a zâmbit forțat.
— Ne-am gândit că este cea mai bună soluție pentru toată familia.
— Pentru toată familia? Sau doar pentru voi?
În cameră s-a făcut liniște.
Eva evita să mă privească.
În noaptea aceea a venit singură în bucătărie.
— Mamă… nu am vrut să te rănesc.
Am luat-o de mână.
— Eu am muncit zece ani ca tu să ai un viitor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi pierd și ultimul lucru care îmi oferă siguranță.
Au început să-i curgă lacrimile.
— Matei spune că așa fac toți părinții…
Am clătinat încet din cap.
— Nu, Eva. Părinții își ajută copiii. Nu rămân fără acoperiș deasupra capului pentru ei.
A doua zi dimineață i-am chemat pe amândoi în sufragerie.
— Am luat o decizie.
Matei s-a îndreptat imediat în scaun.
— Nu voi vinde apartamentul.
Fața lui s-a întunecat.
— Dar…
— În schimb, voi mai rămâne încă doi ani la muncă în Cehia și vă voi ajuta să strângeți avansul pentru credit. Este tot ce pot face. Dar casa mea rămâne casa mea.
Eva a izbucnit în plâns.
— Iartă-mă, mamă… Abia acum înțeleg cât ai sacrificat pentru mine.
Matei a rămas tăcut.
Nu și-a cerut scuze.
Dar nici n-a mai încercat să mă convingă.
În următoarele două săptămâni am uitat de bani.
L-am dus pe Oliver în parc, i-am citit povești înainte de culcare și am copt plăcinte împreună.
Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit bunică… nu doar omul care trimite bani din străinătate.
Doi ani mai târziu, Eva și Matei au reușit să cumpere apartamentul mult dorit cu ajutorul unui credit și al economiilor strânse.
I-am ajutat cât am putut.
Dar apartamentul meu a rămas al meu.
Iar când, într-o zi, am decis să mă întorc definitiv acasă, am făcut-o pentru că așa am vrut eu.
Nu pentru că altcineva hotărâse deja în locul meu.
Atunci am înțeles că iubirea adevărată pentru copii nu înseamnă să renunți la tot ce ai.
Înseamnă să-i sprijini… fără să te pierzi pe tine.