Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Toma a citit suma de trei ori.
Nu era o datorie mică, luată pentru câteva cumpărături până la salariu. Era o sumă pe care nu aveau de unde s-o acopere fără să renunțe la tot ce puseseră deoparte pentru iarnă.
Semnătura de jos era „Horia”.
Toma îl cunoștea. Avea un garaj la marginea satului și împrumuta bani cunoscuților, cu promisiunea că îi va primi înapoi repede.
A doua zi, Toma s-a dus la el.
— Laura a luat bani de la dumneavoastră? a întrebat direct.
Horia și-a lăsat cârpa din mână.
— A luat în mai multe rânduri. Prima dată pentru copil. Apoi pentru facturi. După aceea mi-a spus că soțul ei va plăti imediat.
— Cât e totalul?
Când a auzit suma, Toma a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.
Nu țipa. Nu mai avea energie nici pentru asta.
— Vreau să plătesc, a spus. Dar nu tot odată. Am nevoie de timp.
Horia a acceptat rate lunare, cu condiția să nu mai fie mințit.
În drum spre casă, Toma s-a gândit că nu datoria îl durea cel mai tare. Îl durea faptul că Laura îi văzuse oboseala, serile pierdute cu lucrări suplimentare, lipsa lui de lângă Emil — și totuși continuase să ascundă.
La oraș, Marta nu și-a primit fiica cu reproșuri. I-a făcut ceai, l-a culcat pe Emil în camera veche și a ascultat-o.
Laura a vorbit mult.
A spus că Toma devenise rece. Că o făcea să se simtă incapabilă. Că nu înțelegea ce înseamnă să nu ai niciodată destul. Că îi era rușine să poarte aceleași haine, să refuze ieșiri, să spună mereu „nu ne permitem”.
Când a terminat, Marta a întrebat simplu:
— I-ai spus despre datoria către Horia?
Laura a încremenit.
— A aflat?
— M-a sunat. Nu ca să se plângă. Doar ca să știe dacă ești bine.
Laura și-a lăsat ceașca jos.
— Voiam să-i spun.
— Când? După ce lua alt împrumut ca să-l plătească pe primul?
Fiica ei a început să plângă.
— Nu știu cum am ajuns aici, mamă.
Marta i-a luat mâna.
— Ai ajuns încercând să nu simți rușinea de a nu avea. Dar ai transformat-o în minciună. Iar minciuna devine tot mai scumpă cu fiecare lună.
A doua zi dimineață, Marta i-a pus pe masă o foaie.
Pe ea erau trei lucruri: numărul unui consilier financiar, câteva anunțuri de angajare și adresa unei firme de contabilitate care căuta ajutor administrativ.
— Dacă alegi să nu te întorci la Toma, te voi ajuta să-ți construiești o viață separată, i-a spus. Dar nu voi mai fi locul în care fugi de consecințe.
Laura a stat mult timp cu telefonul în mână înainte să-l sune pe Toma.
— Știu că ai găsit biletul, a spus când el a răspuns.
— Da.
— N-am luat banii pentru Emil. Cel puțin nu pe toți. Am cumpărat lucruri de care nu aveam nevoie. Când am început să nu mai pot plăti, am acoperit o datorie cu alta. Și apoi mi-a fost rușine.
Toma a tăcut.
— Îmi pare rău, a continuat ea. Nu pentru că ai aflat. Pentru că te-am lăsat să muncești până nu te-ai mai văzut cu copilul tău, în timp ce eu pretindeam că nu se întâmplă nimic.
— Îți mulțumesc că spui adevărul, a răspuns el. Dar adevărul nu rezolvă tot într-o zi.
— Știu.
— Nu voi mai plăti datorii despre care aflu întâmplător. Dacă vrei să încercăm, o facem altfel. Cu un buget comun. Cu cheltuieli văzute de amândoi. Cu o sumă personală pentru fiecare. Și cu un plan real ca să fie achitată datoria.
Laura a tras aer în piept.
— Sunt de acord.
— Gândește-te înainte să-mi răspunzi. Nu vreau să te întorci pentru că ți-e frică. Vreau să te întorci doar dacă vrei să muncești pentru familia noastră împreună cu mine.
După trei zile, Laura a coborât din autobuz ținându-l pe Emil de mână.
Toma îi aștepta în stație.
Nu i-a adus flori. Nu a făcut promisiuni mari. A luat geanta Laurei, l-a ridicat pe Emil în brațe și a întrebat-o:
— Mergem acasă?
— Acasă, a spus ea.
Primele luni au fost grele.
Au pus un caiet în bucătărie și au trecut acolo facturile, cumpărăturile și plățile către Horia. Fiecare avea o sumă mică de bani personali, de care putea dispune fără întrebări. Restul era pentru casă, copil și datorie.
Uneori Laura se simțea urmărită. Alteori Toma se temea că va descoperi iar ceva ascuns. Dar au început să vorbească înainte să se adune supărarea.
Laura și-a căutat alt loc de muncă. Cu ajutorul cursurilor recomandate de Marta, s-a angajat după câteva luni ca ajutor de contabil la o firmă mică din oraș.
Prima sumă mai mare câștigată a pus-o într-un plic.
— Pentru Horia, i-a spus lui Toma.
Când au achitat ultima rată, nu au sărbătorit cu o vacanță sau cu cumpărături.
Au mers cu Emil în parc, au luat covrigi calzi și au stat pe o bancă până s-a lăsat seara.
— Îți pare rău că te-ai întors? a întrebat-o Toma.
Laura s-a uitat la băiatul lor, care alerga prin frunze.
— Îmi pare rău că am crezut atât de mult timp că iubirea înseamnă ca alții să plătească în locul meu.
Toma i-a strâns mâna.
— De acum nu mai plătește nimeni singur.
Și, pentru prima dată după ani de tensiune, Laura a simțit că nu se întoarce într-o casă plină de obligații.
Se întorcea într-o familie care învăța, încet, să construiască împreună.