Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bărbatul cu părul cărunt a rămas câteva secunde cu privirea fixată asupra Mariei.
— Cine sunteți dumneavoastră? a repetat el în franceză.
Maria a lăsat tava pe marginea mesei.
— În seara asta? Chelnerița dumneavoastră.
Unul dintre francezi s-a foit incomod.
Românul care fusese gata să semneze și-a retras mâna de pe document.
— Maria, ce ai auzit?
Ea a ezitat.
Nu voia să transforme restaurantul într-o scenă. Dar acum că intervenise, nu mai putea da înapoi.
— Domnii au spus că, după semnare, anumite condiții nu vor mai fi negociate.
Bărbatul român s-a întors spre francezi.
— Ce condiții?
Francezul cu părul cărunt a răspuns imediat:
— Este o neînțelegere.
Maria l-a privit.
— Atunci explicați-le ce ați spus despre costurile suplimentare.
De data aceasta, nimeni n-a mai răspuns.
Românul a închis dosarul.
— Nu mai semnez nimic în seara asta.
— Domnule Ionescu, interveni unul dintre francezi, discutăm despre detalii tehnice…
— Perfect. Atunci mâine le discutăm cu avocații noștri de față.
Atmosfera de la masă se schimbase complet.
Cu zece minute înainte, francezii conduceau discuția.
Acum contractul era închis.
Bărbatul cu părul cărunt s-a uitat din nou la Maria.
— Vorbiți franceza ca un francez.
— Am locuit aproape șapte ani la Lyon.
— Ați studiat acolo?
— Da.
— Ce?
Maria a făcut o pauză.
— Economie și management. După facultate am lucrat trei ani pentru o companie franceză care negocia contracte cu furnizori din Europa de Est.
Românul pe nume Ionescu a ridicat sprâncenele.
— Și acum lucrați aici?
Întrebarea n-a fost spusă cu dispreț. Mai degrabă cu uimire.
— M-am întors în România anul trecut. Mama mea a avut nevoie de mine. Când am venit, nu știam dacă voi rămâne două luni sau definitiv. Aveam nevoie de ceva stabil și restaurantul aparține unei rude.
— Și compania din Franța?
— Am plecat.
Maria a ridicat ușor din umeri.
— Uneori viața îți schimbă planurile.
Francezul cu părul cărunt o studia atent.
— Și ați înțeles toată conversația noastră?
— Aproape fiecare cuvânt.
Unul dintre colegii lui și-a lăsat capul în jos.
Ionescu s-a uitat spre ei.
— Interesant. Pentru că mie mi-ați spus că nu mai există nimic important de discutat.
— Putem clarifica…
— Nu în seara asta.
A luat contractul și l-a băgat în mapă.
— Mâine dimineață îl verificăm din nou, de la prima până la ultima pagină.
Maria și-a luat tava.
— Dacă nu mai aveți nevoie de mine…
— Ba da, a spus Ionescu.
Ea s-a oprit.
— Cum vă numiți complet?
— Maria Dumitrescu.
— Doamnă Dumitrescu, mâine la ora zece avem o întâlnire cu echipa care se ocupă de proiectul acesta. Mi-ar plăcea să veniți.
Maria a crezut că glumește.
— Eu?
— Dumneavoastră.
— Domnule Ionescu, faptul că vorbesc franceza nu înseamnă că…
— Nu pentru traducere.
S-a uitat spre contract.
— Ați observat în câteva minute ceva ce oamenii mei n-au observat într-o seară întreagă. Aș vrea să aud ce părere aveți despre negociere.
Maria a rămas fără replică.
— Veniți măcar la o discuție, a continuat el. După aceea decideți dumneavoastră.
I-a întins o carte de vizită.
De data aceasta, Maria a luat-o.
— Bine.
Când s-a întors în bucătărie, Cristina aproape că a tras-o de braț.
— Ce-ai făcut?!
— Cred că am o întâlnire mâine.
— Cu cine?
Maria i-a arătat cartea de vizită.
Cristina a citit numele.
Apoi s-a uitat la ea.
— Tu ai venit la muncă să servești friptură și pleci la interviu?
Maria a început să râdă.
— Nici eu nu știu exact.
A doua zi, la zece fără cinci, Maria se afla în fața unei clădiri de birouri din nordul Bucureștiului.
Nu purta uniformă.
Își scosese din dulap un costum bleumarin pe care nu-l mai îmbrăcase de când se întorsese din Franța.
Pentru prima dată după mult timp, se simțea din nou ca femeia care fusese înainte ca viața să-i schimbe toate planurile.
Ionescu o aștepta într-o sală de ședințe.
Pe masă era contractul din seara precedentă.
Alături de el se aflau avocatul companiei și încă două persoane.
— Maria, mulțumesc că ați venit.
A împins spre ea o copie.
— Am verificat ce ați auzit aseară.
Maria l-a privit.
— Și?
— Aveați dreptate să ne opriți.
Nu exista vreo clauză secretă spectaculoasă și nici vreo fraudă ca în filme.
Realitatea era mai simplă.
Și tocmai de aceea mai periculoasă.
Anumite costuri și obligații fuseseră prezentate în discuțiile în engleză drept aspecte încă negociabile.
Între ei însă, francezii vorbeau despre ele ca despre lucruri deja stabilite.
Dacă românii semnau în acea seară, poziția lor la negocierile următoare devenea mult mai slabă.
— Ne-ar fi costat mult, a spus Ionescu. Nu doar bani. Și timp.
Maria a dat din cap.
— Atunci mă bucur că n-ați semnat.
— Și eu.
Discuția care trebuia să dureze douăzeci de minute a ținut aproape două ore.
Ionescu a întrebat-o despre Franța.
Despre fostul ei loc de muncă.
Despre experiența cu furnizori francezi.
Despre diferențele dintre felul în care negociau companiile românești și cele franceze.
Maria răspundea fără să încerce să impresioneze pe nimeni.
La final, Ionescu a închis dosarul.
— Vă pot pune o întrebare?
— Sigur.
— Vreți să rămâneți chelneriță?
Maria a zâmbit.
— Nu acesta era planul.
— Atunci poate ar trebui să discutăm despre un alt plan.
Nu i-a oferit un salariu fabulos pe loc.
Nu i-a promis un birou de director.
I-a propus ceva mult mai realist.
Un contract de trei luni în echipa care lucra cu partenerii francezi.
Dacă lucrurile mergeau bine, urmau să discute despre un post permanent.
Maria a acceptat.
În seara aceea s-a întors la restaurant.
Șeful ei a crezut că venise pentru tură.
— Maria, masa șapte…
— Trebuie să vorbim.
Când i-a povestit, omul a privit-o câteva secunde și apoi a zâmbit.
— Știam eu că n-o să rămâi aici pentru totdeauna.
— Îmi pare rău că vă las așa.
— Nu mă lași. Te duci unde trebuia să ajungi.
Cristina a aflat ultima.
— Deci pleci?
— Peste două săptămâni.
— Și cine mai vorbește franceză dacă vin iar ăia?
Maria a râs.
— Tu.
— Eu știu doar „bonjour”.
— Atunci începi de acolo.
Trei luni mai târziu, contractul Mariei a devenit permanent.
Nu devenise directoare peste noapte.
Nu se îmbogățise.
Dar revenise într-un domeniu în care experiența ei conta.
Iar parteneriatul cu francezii?
A fost semnat până la urmă.
În alte condiții.
De data aceea, nimeni n-a mai presupus că persoana aflată lângă masă nu înțelege ce se spune.
Câteva luni mai târziu, Maria s-a întors la restaurant pentru ziua Cristinei.
La un moment dat, s-a oprit lângă masa doisprezece.
Aceeași masă.
— Te gândești la seara aia? a întrebat Cristina.
Maria a zâmbit.
— Mă gândesc că era cât pe ce să tac.
— Și de ce n-ai făcut-o?
Maria s-a uitat spre locul în care stătuse cu tava în mână și ascultase un bărbat spunând ceva ce credea că nimeni din jur nu poate înțelege.
— Pentru că uneori trebuie să alegi între a rămâne la locul tău și a face ceea ce știi că este corect.
În acea seară, Maria riscase să-și piardă slujba pentru câteva cuvinte spuse în franceză.
În schimb, acele câteva cuvinte îi redeschiseseră o ușă despre care credea că se închisese pentru totdeauna.