Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Dincolo de poartă nu era niciun palat.
Era ceva ce mă surprinsese mult mai tare.
În fața mea se întindea o fermă mare și modernă. Două hale noi, utilaje agricole, un depozit, solarii și, ceva mai departe, o casă frumoasă, cu acoperiș roșu și o livadă care cobora spre câmp.
M-am întors spre Radu.
— Ce este locul ăsta?
— Ferma mea.
Am crezut că glumește.
— A ta?
— Da.
— Toată?
Radu a dat din cap.
În acel moment, dintr-una dintre hale a ieșit un bărbat în salopetă.
— Casă de piatră, șefu’!
Radu i-a mulțumit.
Eu încă nu-mi revenisem.
— Radu, tu mi-ai spus că muncești pământul.
— Și asta fac.
— Satul spune că lucrezi cu ziua pe unde găsești.
A zâmbit pentru prima dată.
— Satul spune multe.
Am privit din nou în jur.
Nu înțelegeam nimic.
— Atunci casa de la drum?
— A bunicilor mei. Am păstrat-o exact cum era.
— Și Dacia?
— Merge.
Aproape că m-a pufnit râsul.
— Ai o fermă ca asta și conduci mașina aia?
— Pentru câmp e foarte bună.
Am devenit serioasă.
— De ce ai ascuns toate astea?
Radu a privit spre terenurile din depărtare.
— N-am ascuns. Doar n-am simțit nevoia să spun tuturor ce am.
Apoi mi-a povestit.
După moartea bunicului, moștenise câteva hectare. Nu multe.
Le lucrase.
Apoi mai luase teren în arendă.
După câțiva ani cumpărase primul tractor mai bun. Accesase un proiect pentru dezvoltarea fermei, reinvestise aproape tot ce câștiga și, încet, ajunsese să lucreze câteva sute de hectare împreună cu oamenii lui.
— Dar de ce te lasă toată lumea să creadă sărac?
— Pentru că nu mă deranjează.
— Pe mine m-a deranjat.
Radu s-a uitat la mine.
— Știu.
Și atunci mi-am amintit întrebarea care conta cu adevărat.
— De ce ai plătit datoriile tatei?
Zâmbetul lui a dispărut.
— Aici e partea pentru care trebuie să-mi cer iertare.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Spune-mi.
— Tatăl tău a venit la mine acum trei luni. Risca să piardă casa.
— Știu.
— Mi-a cerut bani.
— Și tu ai cerut să mă mărit cu tine.
— Nu.
Am rămas nemișcată.
— Cum adică nu?
— N-am cerut niciodată asta.
Parcă mi-a fugit pământul de sub picioare.
— Radu…
— Tatăl tău mi-a spus că tu ai accepta căsătoria dacă vă ajut.
— Mie mi-a spus exact invers.
Radu și-a coborât privirea.
— Am aflat prea târziu câtă presiune pusese pe tine.
— Și totuși ai continuat.
— Da.
Răspunsul lui m-a înfuriat.
— De ce?
— Pentru că te iubesc, Maria.
Am rămas fără cuvinte.
— De când?
— De mult.
Mi-a povestit că mă plăcea încă dinainte să plec la facultate.
Nu spusese nimic pentru că eram mai tânără, apoi plecasem din sat, iar el își văzuse de viață.
Când mă întorsesem, începuse să spere din nou.
— Când tatăl tău mi-a spus că ai fi de acord să ne căsătorim, am vrut să-l cred.
— Pentru că îți convenea.
— Da.
Măcar nu încerca să se scuze.
— Și când ai înțeles că nu era adevărat?
— În seara în care am stat la voi în bucătărie.
Am simțit furia urcându-mi în piept.
— Atunci trebuia să oprești totul!
— Trebuia.
— Dar n-ai făcut-o.
— Nu.
Radu s-a apropiat, dar nu m-a atins.
— Am fost egoist. Și n-am nicio scuză pentru asta.
Am întors capul.
Toată ziua mă simțisem ca un obiect trecut din mâna tatălui meu în mâna altui bărbat.
Acum aflam că nici măcar povestea pe care o știam nu fusese adevărată.
— Vreau să plec.
Radu a dat imediat din cap.
— Bine.
— Atât?
— Ce vrei să fac? Să te țin aici?
S-a dus la Dacie și mi-a luat valiza.
— Casa din față e pregătită pentru tine. Eu pot dormi la bunici.
— Radu, tocmai ne-am căsătorit.
— Asta nu înseamnă că îmi datorezi ceva.
Mi-a pus valiza pe terasa casei.
— Mâine, dacă vrei să pleci, te duc oriunde îmi spui. Dacă vrei să anulăm tot ce se poate anula, facem și asta.
L-am privit.
Pentru prima dată de când începuse nebunia, cineva îmi spunea că alegerea era a mea.
În noaptea aceea am dormit singură.
Dimineața, când am ieșit, Radu nu era acolo.
Pe masa de pe terasă găsisem doar un bilet:
„Sunt la câmp. Cheile sunt pe masă. Mașina e la poartă. Fă ce crezi că e bine pentru tine.”
Am rămas.
Nu pentru fermă.
Nu pentru casă.
Și sigur nu pentru bani.
Am rămas câteva zile pentru că voiam să înțeleg cine era omul cu care mă căsătorisem.
L-am urmărit cum se trezea înainte de răsărit.
Mânca în grabă cu oamenii lui.
Urca în tractor.
Repara singur câte ceva prin hală.
Își murdărea mâinile la fel ca oricare dintre angajați.
Nu exista niciun „boier” ascuns sub hainele de muncă.
Radu chiar era agricultor.
Doar că era unul care construise, în tăcere, mult mai mult decât știa satul.
După o săptămână, m-am întors la tata.
Când m-a văzut la poartă, a încremenit.
— Maria…
— De ce m-ai mințit?
A încercat să evite răspunsul.
— Am făcut ce trebuia ca să salvăm casa.
— Nu. Ai făcut ce trebuia ca să te salvezi pe tine.
Tata și-a coborât capul.
— Mi-a fost frică.
— Și atunci ai hotărât în locul meu.
— Radu e un om bun.
— Nu despre Radu vorbim.
Pentru prima dată în viață, nu l-am lăsat să-mi explice ce era „mai bine pentru mine”.
I-am spus clar că datoriile lui nu mai erau responsabilitatea mea.
Și că niciodată nu va mai negocia viitorul meu cu altcineva.
Când am ieșit, Radu mă aștepta la mașină.
— Unde mergem? m-a întrebat.
M-am uitat la Dacia lui.
— Serios, n-ai de gând să schimbi mașina asta?
Radu s-a uitat ofensat la capotă.
— Ce are?
Am început să râd.
A râs și el.
— Acasă, am spus.
Radu s-a oprit.
— La care?
Am deschis portiera.
— La fermă.
Nu m-am îndrăgostit de el în ziua aceea.
Ar fi fost prea simplu.
A durat luni.
Luni în care am învățat să-l cunosc fără poveștile tatălui meu și fără bârfele satului.
Mi-am continuat studiile. Radu nu doar că nu s-a opus, ci mă ducea la gară dimineața când aveam cursuri și mă aștepta seara dacă pierdeam ultimul autobuz.
Într-o zi i-am spus:
— Știi ce mă enervează cel mai tare?
— Sunt mai multe variante.
— Că oamenii încă mă compătimesc.
— Lasă-i.
— Spun că m-am sacrificat măritându-mă cu tine.
Radu a zâmbit.
— Și?
— Dacă ar ști…
— Maria.
S-a uitat serios la mine.
— Nu le spune.
— De ce?
— Pentru că vreau să văd cât mai durează.
Am izbucnit în râs.
Un an mai târziu, satul a aflat oricum.
La o licitație pentru arendarea unor terenuri, numele lui Radu a apărut în acte ca proprietar al fermei pe care jumătate dintre oameni o atribuiau unui investitor din București.
Vestea a ajuns acasă înaintea noastră.
Aceleași femei care șușotiseră la nunta mea au început brusc să spună:
— Noi întotdeauna am știut că Radu e băiat gospodar.
N-am avut nevoie să le răspund.
Radu mi-a făcut cu ochiul.
Eu am început să râd.
Dar cea mai mare surpriză nu fusese ferma.
Nici terenurile.
Nici faptul că bărbatul despre care satul spunea că „n-are după ce bea apă” construise singur o afacere prosperă.
Surpriza fusese alta.
În ziua nunții crezusem că tata mă condamnase la o viață pe care nu mi-o doream.
În realitate, tocmai acea zi mă obligase să fac ceva ce nu făcusem niciodată:
să-mi iau viața înapoi și să decid singură ce vreau de la ea.
Iar dintre toate lucrurile pe care le-am descoperit dincolo de poarta aceea, Radu a rămas singurul pe care, în cele din urmă, l-am ales eu.