Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Domnule Mircea, bună seara. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar am nevoie să verificați ceva la casa mea.
La telefon era Mircea, vecinul meu din Poiana Brașov. Locuia peste drum și avea grijă de curtea mea când plecam câteva zile.
— S-a întâmplat ceva, doamnă Elena?
— A venit cineva astăzi la poartă? Sau a încercat să intre în casă?
— Chiar voiam să vă sun! A venit o doamnă cu un domn, pe la prânz. Aveau o dubă și mă întrebau dacă intrarea din spate este suficient de largă pentru mobilă.
Mi-am închis ochii.
— Au intrat?
— Nu. Au spus că sunt rude cu dumneavoastră și că se mută mâine. Mi s-a părut ciudat.
— Vă rog să nu le permiteți accesul pe proprietate. Dacă îi vedeți încercând să intre fără acordul meu, sunați-mă. Eu vin mâine dimineață.
Am închis și m-am întors spre Daniel.
— Părinții Biancăi au fost deja la casa mea. Au verificat pe unde să bage mobila.
Fiul meu s-a albit la față.
— Mamă, Bianca mi-a spus că vor doar să stea câteva luni…
— Și de ce n-ai venit să mă întrebi?
— Pentru că știam că n-o să fii de acord.
Răspunsul lui m-a durut mai mult decât discursul norei.
— Deci ai preferat să mă minți.
Daniel a încercat să-mi ia mâna.
— Mamă, te rog, e nunta mea!
— Tocmai de aceea n-am să fac scandal aici. Dar mâine nimeni nu se mută în casa mea.
M-am întors în salon. Bianca vorbea cu mama ei, o femeie de cincizeci și opt de ani, îmbrăcată într-o rochie scumpă. Când m-a văzut, a zâmbit larg.
— Doamnă Elena, ce frumos a vorbit Bianca despre dumneavoastră! O să vă placă garsoniera!
— Nu mă mut nicăieri, doamnă Carmen.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Poftim?
— Vila mea nu este disponibilă. Nici pentru dumneavoastră, nici pentru soțul dumneavoastră.
Bianca s-a apropiat imediat.
— Mamă Elena, putem discuta acasă? Nu trebuie să stricăm petrecerea!
— Despre casa mea trebuia să discutăm înainte să vă faceți planuri.
— Dar Daniel ne-a spus că sunteți de acord!
— Atunci Daniel v-a mințit.
Toți trei s-au întors spre fiul meu. Daniel stătea în spatele meu, cu privirea în pământ.
— Daniel? a întrebat Bianca. Spune-i mamei tale că am stabilit!
— Bianca, n-am stabilit nimic cu mama.
— Cum adică?! Mi-ai promis că rezolvi!
În apropiere, câțiva invitați începuseră să asculte. Bianca și-a dat seama și a coborât vocea.
— Mamă Elena, părinții mei și-au vândut apartamentul! Unde vreți să se ducă?
— Nu știu, Bianca. Dar nu eu le-am cerut să-l vândă.
Carmen a început să plângă.
— Noi am crezut că devenim o familie!
— O familie nu înseamnă să intri în casa cuiva fără să-i ceri voie.
Atunci tatăl Biancăi, domnul Sorin, s-a apropiat.
— Doamnă Elena, nu înțeleg de ce faceți atâta caz. Casa are cinci dormitoare. Dumneavoastră sunteți singură.
— Și asta vă dă dreptul să vă mutați acolo?
— Nu spun asta, dar ar fi păcat să stea goală.
— Nu stă goală. Locuiesc eu în ea.
Bianca a izbucnit:
— Vreți să țineți cinci dormitoare numai pentru dumneavoastră, în timp ce părinții mei n-au unde dormi?!
Am privit-o drept în ochi.
— Da, Bianca. Dacă asta înseamnă să rămân în casa pentru care am muncit treizeci de ani, da.
Daniel a intervenit pentru prima dată fără să se uite la soția lui.
— Bianca, mama are dreptate. N-ar fi trebuit să-ți promit ceva ce nu era al meu.
— Acum îi iei apărarea?! a strigat ea.
— Nu-i iau apărarea. Recunosc că am greșit.
Bianca a plecat furioasă spre camera miresei, iar părinții ei au urmat-o.
Eu am rămas lângă Daniel.
— Mamă, îmi pare rău, a șoptit.
— Nu-mi cere iertare doar ca să se termine discuția. Gândește-te ce ai făcut.
Am plecat de la nuntă înainte de miezul nopții.
A doua zi dimineață am ajuns în Poiana Brașov. Mircea mă aștepta la poartă. Mi-a arătat unde parcase duba cu o zi înainte.
Am chemat un lăcătuș autorizat și am schimbat cilindrii încuietorilor. Daniel avusese cheia pentru urgențe, nu ca să ofere altora accesul la locuința mea.
Pe la unsprezece a apărut duba. În spatele ei venea mașina părinților Biancăi.
Carmen a coborât prima.
— Doamnă Elena, am venit cu lucrurile. Nu putem să ne întoarcem!
— V-am spus aseară că nu vă puteți muta aici.
Sorin a încercat cheia primită de la Daniel. Nu se potrivea.
— Ați schimbat încuietorile?!
— Da. Este casa mea.
— Dar avem mobila în dubă!
— Îmi pare rău pentru situația în care ați ajuns. Însă nu am fost întrebată și nu v-am promis niciodată locuința.
În acel moment a sosit Daniel, cu Bianca lângă el.
— Mamă, am venit să discutăm, a spus.
— Putem discuta. Dar nimeni nu intră cu bagaje.
Bianca a început să plângă.
— Nu înțelegeți! Ai mei au vândut apartamentul pentru că noi le-am promis casa!
— Atunci voi trebuie să-i ajutați să găsească o soluție, i-am răspuns. Nu să mă obligați pe mine să plec.
Daniel s-a întors spre socrii lui.
— Îmi asum ce am făcut. Vă ajut să găsiți o chirie și să acoperim transportul și depozitarea mobilei. Dar mama nu și-a dat niciodată acordul.
Carmen a izbucnit:
— Bianca, tu ne-ai spus că soacra ta abia așteaptă să se mute!
Bianca n-a răspuns.
Atunci am înțeles că nora mea nu doar sperase să mă convingă. Le prezentase tuturor mutarea ca pe un lucru hotărât.
— Bianca, i-am spus, nu știu ce ți-ai imaginat despre mine. Dar faptul că sunt văduvă nu înseamnă că nu mai pot lua singură decizii.
Au plecat cu duba. Daniel a rămas câteva minute la poartă.
— Mamă, nu vreau să te pierd.
— Nici eu nu vreau să-mi pierd fiul. Dar nu mai poți folosi dragostea mea ca să hotărăști în locul meu.
— Știu. O să îndrept ce pot.
În săptămânile următoare, Daniel și Bianca i-au ajutat pe părinții ei să închirieze un apartament în Brașov. Au plătit din banii lor cheltuielile mutării. Eu nu am contribuit și nimeni nu mi-a mai cerut asta.
Bianca nu m-a sunat să-și ceară iertare. Daniel a venit însă singur, într-o duminică, și mi-a adus setul lui vechi de chei.
— Mamă, am crezut că, dacă le fac pe plac tuturor, o să fie liniște. Dar te-am trădat tocmai pe tine.
— Da, Daniel. Asta ai făcut.
A început să plângă.
L-am îmbrățișat, dar nu i-am promis că lucrurile vor fi imediat ca înainte.
În seara aceea am ieșit pe terasa vilei. Era răcoare, iar munții se vedeau limpede în lumina apusului.
M-am gândit la soțul meu, la anii în care munciserăm pentru fiecare cameră și la toate serile în care Daniel alergase prin curte.
Nu voiam să locuiesc singură pentru totdeauna. Poate într-o zi aveam să aleg un apartament mai mic. Poate aveam să vând casa.
Dar dacă voi face vreodată asta, va fi pentru că așa îmi doresc eu.
Am închis ușa terasei și am rămas în casa mea. Nu pentru că aveam cinci dormitoare, ci pentru că, la șaizeci și trei de ani, încă aveam dreptul să hotărăsc unde îmi este locul.