Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce s-a întâmplat cu Andrei? am întrebat, strângând atât de tare mânerul căruciorului, încât mă dureau degetele.
Militarul și-a scos chipiul.
— Sunt maiorul Cristian Pavel. Soțul dumneavoastră a fost reținut la ultima escală, înainte de îmbarcarea spre București. Nu este arestat. A intervenit o situație medicală.
— Este în viață?
— Da, doamnă. Este în viață.
Am început să plâng. Sofia s-a trezit și a scâncit, iar eu m-am aplecat instinctiv spre ea.
— Atunci de ce nu m-a sunat? De ce mi-a trimis filmarea aceea?
— Filmarea a fost făcută la îmbarcarea pentru zborul anterior, dintre cele două aeroporturi de tranzit. După aterizare, soțului dumneavoastră i s-a făcut rău.
— Cât de rău?
Maiorul a ezitat.
— A avut o pierdere de cunoștință. A fost transportat la un spital militar din țara în care se afla. Medicii îl investighează.
— Și dumneavoastră îmi spuneți să plec acasă? Cu două fetițe care nu și-au văzut niciodată tatăl?
— Îmi pare rău pentru felul în care ați aflat. Confirmarea situației lui a ajuns la noi foarte târziu. Am venit personal ca să nu așteptați degeaba.
Mi-am șters obrajii cu dosul palmei.
— Vreau să vorbesc cu el. Acum!
— Voi solicita să fiți contactată imediat ce medicii permit.
Am sunat-o pe mama, care a venit cu geanta fetelor. Când m-a văzut plângând, a lăsat totul jos.
— Alexandra, unde e Andrei?
— La spital, mamă. Nici măcar nu știu cât de grav este.
Mama m-a îmbrățișat, apoi a luat-o pe Daria în brațe. Maiorul ne-a condus într-o zonă liniștită a aeroportului, unde am putut schimba fetițele și aștepta informații.
După aproape o oră, telefonul maiorului a sunat. A vorbit câteva minute, apoi s-a întors spre mine.
— Soțul dumneavoastră este conștient. Medicii au identificat o tulburare de ritm cardiac. Este stabil, dar trebuie să rămână sub supraveghere.
— Are probleme cu inima? Andrei n-a avut niciodată!
— Tocmai de aceea fac investigații. Nu putem spune încă ce a provocat episodul.
M-am așezat, ținând-o pe Sofia la piept. În dimineața aceea îmi imaginasem cum Andrei își va lua fetițele în brațe. Acum mă rugam doar să-l mai aud vorbind.
Telefonul meu a sunat spre seară, când ajunsesem acasă.
Pe ecran a apărut un număr străin.
— Alexandra?
Era vocea lui. Slabă, răgușită, dar era Andrei.
— Doamne, Andrei! M-ai speriat îngrozitor!
— Iartă-mă, iubita mea. Am vrut atât de mult să ajung la voi…
— Nu-mi cere iertare! Spune-mi cum te simți!
— Sunt bine acum. M-au pus pe monitorizare. Mi-au spus că trebuie să fac mai multe analize.
Am început să plâng din nou.
— Te-am așteptat cu fetițele. Le-am îmbrăcat frumos, am cumpărat baloane…
La celălalt capăt am auzit cum își trage aer în piept.
— Alexandra, să nu arunci baloanele.
— Ce?
— Păstrează-le. Vreau să le văd când ajung.
Am râs printre lacrimi.
— Sunt baloane, Andrei. Se dezumflă.
— Atunci cumpărăm altele. Numai să ajung acasă.
Am apropiat telefonul de pătuț. Daria era trează și își mișca mâinile, iar Sofia tocmai adormise.
— Uite, iubire, sunt fetele tale.
Andrei a început să le vorbească încet, așa cum făcea în apelurile video.
— Sofia, Daria, tata vine. Mai aveți puțină răbdare cu mine.
În următoarele zile, medicii au continuat investigațiile. Andrei mi-a explicat că avusese palpitații și amețeli înainte de episod, dar crezuse că sunt de la oboseală și de la nopțile nedormite.
— De ce nu mi-ai spus? l-am întrebat.
— Pentru că erai singură cu două fetițe mici și nu voiam să te îngrijorez.
— Andrei, eu sunt soția ta. Nu trebuie să mă protejezi ascunzându-mi că nu te simți bine.
A tăcut.
— Ai dreptate. Am greșit.
După evaluare, medicii au stabilit că putea fi repatriat cu supraveghere medicală și că urma să continue investigațiile în România. Nu mai era vorba despre întoarcerea festivă pe care o pregătiserăm.
De data aceasta, maiorul Pavel m-a sunat personal.
— Doamnă Munteanu, avem confirmarea transportului. Soțul dumneavoastră ajunge mâine și va fi dus pentru evaluare la un spital militar din București.
— Pot să-l văd?
— După consult, dacă medicii permit. Vă vom anunța.
În seara următoare, am primit vestea că Andrei ajunsese în siguranță. Mama a rămas cu fetițele, iar eu am mers la spital.
Când am intrat în salon, Andrei stătea sprijinit de perne. Era mai slab decât îl țineam minte, dar când m-a văzut a întins brațele.
— Alexandra…
Am alergat spre el și l-am îmbrățișat cu grijă.
— Să nu mai faci niciodată asta! am spus, plângând.
— Să leșin într-un aeroport? Promit că n-a fost în plan.
Am râs amândoi, apoi l-am sărutat.
— Fetele sunt bine?
— Sunt bine. Dar au un tată care trebuie să învețe să aibă grijă și de el.
Andrei mi-a prins mâna.
— O să învăț. Pentru voi trei.
După câteva zile de supraveghere și stabilirea recomandărilor medicale, a primit permisiunea să meargă acasă, cu tratament și controale programate.
Mama pregătise sufrageria, iar gemenele erau în pătuțurile lor. Nu mai aveam baloanele de la aeroport. Cumpărasem altele, exact cum îi promisesem.
Andrei s-a oprit în prag când le-a văzut.
— Doamne… chiar sunt aici.
S-a apropiat încet de pătuțuri. Sofia dormea, iar Daria îl privea cu ochii mari.
— Pot s-o iau? m-a întrebat.
— Sigur că poți. E fiica ta.
S-a așezat pe canapea, iar eu i-am pus-o pe Daria în brațe. A ținut-o cu o grijă atât de mare, încât mi-au dat lacrimile.
— Bună, fetița mea. Eu sunt tata.
Daria l-a privit câteva clipe, apoi și-a mișcat buzele într-un zâmbet mic.
Andrei a început să plângă.
— Alexandra, m-a recunoscut?
— Nu știu, iubire. Dar îți cunoaște vocea.
Am luat-o pe Sofia și m-am așezat lângă ei. Pentru prima dată eram toți patru împreună, fără ecrane, fără distanță și fără să numărăm zilele până la următorul apel.
Andrei s-a uitat la cele două fetițe și apoi la mine.
— Mi-a fost atât de frică să nu mor înainte să le țin în brațe.
I-am strâns mâna.
— Dar ești aici. Și de acum înainte nu mai trecem singuri prin lucrurile grele.
El a sărutat-o pe Daria pe frunte, apoi s-a aplecat spre Sofia.
— Am întârziat puțin, fetelor, le-a șoptit. Dar tata a ajuns acasă.