Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Era ceasul lui Adrian. Ceasul pe care i-l dădusem cadou la prima noastră aniversare și despre care mi se spusese că fusese distrus în accident.
L-am luat cu mâinile tremurânde. Avea aceeași curea maro și aceeași zgârietură pe marginea cadranului, făcută când montaserăm împreună mobila din dormitor.
Sub el se afla o fotografie. Adrian stătea lângă o femeie tânără, în fața unei case necunoscute. În brațele femeii era un bebeluș.
Pe spatele fotografiei scria: „Adrian, Diana și Luca. August, acum cinci ani.”
August. Cu doar câteva săptămâni înainte de accident.
Mi-am dus mâna la gură. Adrian îmi spusese că în vara aceea lucrase aproape zilnic la un proiect pentru un client din Brașov.
Am desfăcut și celelalte lucruri. Erau câteva fotografii, o brățară mică de copil și un plic cu numele meu.
Înăuntru am găsit o scrisoare.
„Ioana, mă numesc Diana. Știu că nu am dreptul să-ți tulbur liniștea, dar nu mai pot ascunde adevărul. Luca este fiul lui Adrian. Are cinci ani. Nu vreau bani și nu vreau nimic din ce ai construit cu el. Vreau doar să știi că a existat.”
Am citit rândurile de trei ori.
Soțul meu avusese un copil cu altă femeie.
M-am așezat direct pe banca udă. Nu-mi păsa că îmi murdăream haina. Omul pe care îl plânsesem cinci ani îmi ascunsese o viață întreagă.
— Doamnă, sunteți bine?
Era îngrijitorul trimis de administrația cimitirului. I-am arătat geanta și i-am explicat că găsisem obiecte personale ale soțului meu. A verificat dacă fusese raportată vreo problemă, apoi mi-a recomandat să păstrez obiectele până lămuresc cine le lăsase acolo.
Am sunat-o pe Corina.
— Vino să mă iei, te rog. Nu pot conduce.
Când a ajuns, i-am întins fotografia.
Sora mea a pălit.
— Ioana… cine este copilul?
— Se pare că fiul lui Adrian.
Corina m-a îmbrățișat fără să spună nimic.
Acasă am găsit în plic și un număr de telefon. Am stat aproape o oră cu el în față înainte să sun.
Mi-a răspuns o femeie.
— Diana?
— Da.
— Sunt Ioana. Am găsit geanta.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Îmi pare rău, a șoptit. N-am avut curaj să te caut direct.
— Vreau să știu un singur lucru. Adrian știa că are un copil?
— Da. A aflat înainte să se nască Luca. A venit la spital și apoi ne-a mai vizitat.
— Și eu ce eram pentru el?
Diana a început să plângă.
— Nu știu ce să-ți răspund. Mi-a spus că mariajul vostru era pe sfârșite. Am aflat după accident că nu era adevărat.
Am simțit că mă sufoc.
— De ce ai așteptat cinci ani?
— Pentru că mama lui Adrian știa. Mi-a cerut să nu te caut niciodată. Mi-a spus că ai suferit destul.
Am închis ochii.
Viorica. Soacra mea.
Femeia care mă îndemnase să arunc hainele lui Adrian și să-mi refac viața.
În după-amiaza aceea am mers la ea.
Mi-a deschis ușa zâmbind, dar când a văzut ceasul din mâna mea, zâmbetul i-a dispărut.
— De unde îl ai?
— De pe mormântul fiului dumneavoastră. Lângă o fotografie cu nepotul pe care mi l-ați ascuns cinci ani.
Viorica s-a sprijinit de tocul ușii.
— Ioana, lasă-mă să-ți explic…
— Știați?
A început să plângă.
— Adrian mi-a spus cu câteva luni înainte de accident. Era speriat. Nu știa cum să-ți mărturisească.
— Și după ce a murit?
— Diana m-a căutat. Am ajutat-o cu bani pentru copil. Dar nu puteam să-ți distrug amintirea lui Adrian.
— Nu era amintirea dumneavoastră! Era viața mea!
Viorica a încercat să mă ia de mână.
— Te-am iubit ca pe fiica mea.
— Atunci de ce m-ați lăsat să vin cinci ani la mormânt și să-i vorbesc despre cât de dor îmi este de el, știind că mă mințise?
— Am crezut că te protejez.
— Nu m-ați protejat. Ați protejat imaginea lui!
Am plecat înainte să mai spună ceva.
În zilele următoare am vorbit de mai multe ori cu Diana. Mi-a arătat fotografii din perioada în care Adrian îl vizita pe Luca și mesaje în care îi promitea că va găsi o soluție.
Nu mai aveam îndoieli că Adrian dusese o viață dublă.
Diana mi-a povestit că Luca începuse să pună întrebări despre tatăl lui. Îi arătase fotografii, iar băiatul întrebase dacă poate să meargă la mormânt.
— De aceea am lăsat geanta, mi-a spus. Am vrut să afli adevărul înainte să-l întâlnești întâmplător. Ceasul îl păstrasem de la ultima vizită a lui Adrian. Îl uitase la noi.
— Puteai să-mi scrii, Diana.
— Știu. Am fost lașă.
Am apreciat că măcar ea recunoștea.
După două săptămâni am acceptat să ne întâlnim într-un parc din Sibiu. Diana a venit cu Luca.
Băiatul avea ochii căprui ai lui Adrian și același fel de a-și încreți nasul când zâmbea.
— Tu ești Ioana? m-a întrebat.
— Da, dragul meu.
— Mama spune că l-ai cunoscut pe tata.
Am simțit un nod în gât.
— L-am cunoscut foarte bine.
— Era un om bun?
M-am uitat la Diana. Avea lacrimi în ochi.
Nu puteam să-i spun unui copil de cinci ani cât de mult mă rănise tatăl lui.
— Știa să facă lucruri frumoase din lemn, i-am răspuns. Și îi plăceau foarte mult florile galbene.
Luca a zâmbit.
— Și mie îmi plac!
În ziua aceea nu am devenit o familie și nici nu ne-am prefăcut că totul era bine. Dar am înțeles că băiatul nu avea nicio vină.
Am hotărât să-i dau Dianei câteva fotografii cu Adrian din tinerețe și să-i povestesc lucruri pe care Luca ar fi vrut să le știe când va crește.
Cu Viorica am păstrat distanța. I-am spus că, dacă dorește să facă parte din viața nepotului ei, trebuie să discute sincer cu Diana și să înceteze să mai ascundă adevărul.
Într-o dimineață am intrat în atelierul lui Adrian și am privit biblioteca neterminată. Cinci ani nu mă atinsesem de ea.
Am chemat un tâmplar și l-am rugat să termine lucrarea după schițele rămase. Nu pentru că îl iertasem pe Adrian, ci pentru că nu mai voiam să trăiesc printre lucruri abandonate.
La următoarea vizită la cimitir am dus din nou crizanteme galbene.
Am așezat ceasul lângă fotografie, pentru câteva clipe, apoi l-am luat înapoi.
— Te-am iubit, Adrian, am spus încet. Dar acum știu că n-am cunoscut tot omul pe care l-am iubit.
Am plecat fără să mă mai întorc.
Nu știu dacă îl voi ierta vreodată. Știu însă că, din ziua în care am deschis geanta neagră, am încetat să mai apăr o poveste care nu fusese niciodată întreagă.