Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vă ascult, am spus, în timp ce Simona se apropia nerăbdătoare de noi.
Bărbatul mi-a întins mâna.
— Mă numesc Adrian Marinescu. Sunt directorul tehnic al unei companii care dezvoltă centre de service pentru mașini electrice și hibride. Acum două săptămâni, unul dintre colegii mei v-a adus o mașină cu o defecțiune pe care trei ateliere nu reușiseră s-o identifice.
Mi-am amintit imediat. Un SUV hibrid care pierdea intermitent comunicarea dintre două module electronice.
— Da, țin minte. Avea un contact oxidat într-un conector greu accesibil. Calculatorul indica altă problemă.
— Exact! Și dumneavoastră ați găsit cauza fără să schimbați piese de zeci de mii de lei.
Simona ne privea când pe unul, când pe celălalt.
— Costel, de ce nu mi-ai povestit?
Am ridicat din umeri.
— Pentru că atunci când încep să vorbesc despre service îmi spui să schimb subiectul.
Adrian a părut încurcat, dar a continuat.
— Domnule Dumitrescu, deschidem un centru tehnic la Pitești și căutăm un coordonator de diagnoză. Nu doar un mecanic bun, ci un om care să-i poată învăța și pe ceilalți.
— Eu n-am condus niciodată o echipă mare, i-am spus.
— Tocmai de aceea vrem să discutăm. Am vorbit cu șeful dumneavoastră. Mi-a spus că sunteți omul la care apelează toți când nu mai găsesc soluția.
A scos din portofel o carte de vizită.
— Cât câștigați acum, dacă nu vă deranjează întrebarea?
— Aproximativ 5.000 de lei net pe lună.
— Pentru postul nostru, pachetul salarial propus este de 15.000 de lei net, după perioada de probă, cu obiective clare și instruire suplimentară.
Simona a făcut un pas înainte.
— Cincisprezece mii?!
Adrian a încuviințat.
— Este o funcție cu responsabilitate tehnică și de coordonare. Avem nevoie de experiență reală, nu doar de diplome frumoase.
Soția mea și-a schimbat imediat expresia.
— Costel este foarte priceput! Mereu i-am spus că ar trebui să facă ceva mai important!
M-am uitat la ea. Cu câteva minute înainte îi era rușine să spună că sunt mecanic. Acum mă lăuda de parcă ea îmi descoperise talentul.
— Mulțumesc pentru propunere, domnule Marinescu. Aș vrea să văd exact ce presupune postul.
— Firește. Vă aștept săptămâna viitoare la o discuție tehnică.
După ce a plecat, Simona m-a prins de braț.
— Costel, îți dai seama ce înseamnă asta? Cincisprezece mii de lei! Am putea schimba mașina, am putea pleca în vacanțe…
— Simona, acum zece minute îmi spuneai să-mi ascund mâinile.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Iar începi? Nu poți să te bucuri și tu?
— M-aș bucura mai mult dacă nu ți-ar fi rușine de mine când câștig cinci mii de lei.
— Nu mi-e rușine de tine! Doar că uneori nu știi să te prezinți!
Am privit-o câteva clipe.
— Eu m-am prezentat exact așa cum sunt. Tu ai încercat să mă faci altcineva.
În mașină n-am mai vorbit. Acasă, Rareș dormea deja. Am intrat în baie și mi-am spălat din nou mâinile, frecând cu peria urmele negre de lângă unghii.
Simona a apărut în prag.
— Costel, îmi pare rău dacă te-am supărat. Dar trebuie să recunoști că oamenii judecă după aparențe.
— Și tu m-ai judecat, Simona. Ani întregi.
— Exagerezi!
— Îți amintești când Rareș le-a spus colegilor că tatăl lui repară mașini și tu l-ai corectat? I-ai zis să spună că lucrez în management auto.
A tăcut.
— Băiatul nostru m-a întrebat atunci dacă e ceva rușinos să fii mecanic. Știi ce i-am răspuns?
— Costel…
— I-am spus că nu. Dar adevărul e că m-a durut că întrebarea aceea venise din casa noastră.
Simona s-a așezat pe marginea patului.
— Nu mi-am dat seama că te afectează atât.
— Pentru că n-ai vrut să auzi.
Săptămâna următoare am mers la interviu. Am discutat aproape trei ore despre diagnoză, proceduri de siguranță pentru sistemele de înaltă tensiune și organizarea atelierului. Mi-au propus un curs de coordonare și o perioadă de acomodare alături de echipa existentă.
După câteva zile am primit oferta scrisă. Salariul era cel discutat, iar responsabilitățile erau serioase. Am acceptat.
Când i-am spus Simonei, a sărit să mă îmbrățișeze.
— Știam eu că meriți mai mult!
Am lăsat-o să mă îmbrățișeze, apoi am întrebat-o:
— Dacă oferta asta nu venea niciodată, tot meritam să fii mândră de mine?
S-a desprins încet.
— De ce trebuie să strici momentul?
— Pentru că pentru mine asta e întrebarea cea mai importantă.
În seara aceea am avut prima discuție adevărată după mult timp. Simona mi-a mărturisit că, după promovare, începuse să se compare cu colegii ei. Unii aveau soți avocați, medici sau directori. Îi era teamă să nu fie privită de sus.
— Și ai preferat să mă privești tu de sus, i-am spus.
A început să plângă.
— Da. Și mi-e rușine acum.
Nu i-am spus că totul era iertat. Cincisprezece ani de căsnicie nu se repară cu o singură conversație.
În următoarele săptămâni, Simona a început să facă lucruri pe care înainte le evita. A venit să vadă atelierul unde lucrasem. A stat de vorbă cu foștii mei colegi și a ascultat când îi explicam ce presupune noul post.
Dar momentul care a contat cel mai mult s-a petrecut la școala lui Rareș.
Diriginta organizase o întâlnire la care părinții povesteau despre meseriile lor. Rareș m-a întrebat dacă vreau să merg.
— Sigur că da, i-am spus.
Simona s-a oferit să vină și ea.
În fața clasei, Rareș m-a prezentat mândru:
— Tata e mecanic auto. Acum îi învață și pe alți mecanici să repare mașini hibride!
Un coleg a întrebat dacă îmi murdăresc mâinile la serviciu.
— Uneori, da, am răspuns. Și nu mă deranjează. Important e să știu ce fac cu ele.
Simona s-a ridicat de pe scaun.
— Și vreau să vă spun ceva. Soțul meu a muncit mulți ani ca să ajungă aici. Sunt mândră de el.
M-am uitat la ea. Nu pentru că aveam acum un salariu de trei ori mai mare, ci pentru că spusese în fața tuturor exact meseria pe care înainte încerca s-o ascundă.
După întâlnire, Rareș ne-a luat pe amândoi de mână.
— Mamă, acum pot să spun tuturor că tata e mecanic?
Simona s-a aplecat spre el.
— Trebuia să poți spune asta întotdeauna. Eu am greșit, Rareș.
Băiatul a zâmbit și a fugit spre colegii lui.
Am rămas lângă Simona, în curtea școlii.
— Nu știu dacă pot repara tot ce am stricat, mi-a spus.
— Nici eu nu știu. Dar putem încerca, dacă nu mai trebuie să mă ascund.
Mi-a luat mâna. Aveam din nou urme de vaselină lângă unghii, după ce ajutasem dimineața un coleg cu o mașină.
De data aceasta nu mi-a cerut s-o bag în buzunar.