Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama s-a întors brusc spre Radu. Pentru prima dată în viața mea, am văzut-o speriată de propriul copil preferat.
— Radu, intră în casă! Nu te băga în discuția asta!
— Ba mă bag, mamă. Pentru că eu sunt motivul pentru care Mihai pleacă.
Am închis portiera și m-am apropiat de poartă.
— Ce bani, Radu? Despre ce vorbești?
Fratele meu și-a coborât privirea.
— Banii pe care i-ai trimis pentru mine în ultimele luni. Nu i-am primit pe toți.
Mama a făcut un pas spre el.
— Nu începe cu prostiile astea! Ți-am cumpărat tot ce ai avut nevoie!
— Nu despre asta vorbesc. Mihai mi-a spus că îți trimite două mii de lei lunar, pe lângă ce-mi dă mie. Tu mi-ai spus că abia îți ajung banii de pensie și că el nu te mai ajută ca înainte.
M-am uitat la mama.
— Cum adică nu te mai ajut?
— Mihai, nu asculta! Copilul e obosit cu învățatul și nu știe ce spune.
Radu a scos telefonul.
— Știu foarte bine. Mi-ai cerut să-i spun că programul de pregătire costă opt mii de lei. Costă trei mii două sute. Uite factura proformă.
Am rămas nemișcat.
— Și diferența?
Radu s-a uitat la mama, apoi la mine.
— Mama voia să schimbe mobila din sufragerie. Mi-a spus că, dacă află Mihai, o să înceapă iar cu atelierul lui și n-o să mai dea nimic.
Mama a început să plângă. Dar nu erau lacrimile acelea de durere pe care le cunoșteam de când murise tata. Era plânsul unui om prins cu minciuna.
— Și ce dacă voiam mobilă nouă? Casa asta cade peste mine! Am crescut doi copii, am muncit o viață!
— Mamă, i-am spus încet, dacă îmi cereai bani pentru mobilă, îți spuneam că nu pot. Dar tu ai inventat o cheltuială pentru Radu ca să mă faci să mă simt vinovat.
— Pentru că altfel nu-mi mai dai nimic!
Atunci am înțeles ceva care m-a durut mai tare decât minciuna.
Mama nu se temea că n-o să aibă din ce trăi. Avea pensie, casa era a ei, fără datorii, iar eu plăteam reparațiile mari. Se temea că nu va mai putea hotărî ce fac eu cu banii câștigați.
— Radu, tu de când știai?
Fratele meu a rămas cu ochii în pământ.
— De două săptămâni. Mama mi-a spus să nu-ți zic.
— Și ai acceptat?
— Am acceptat. Mi-a fost rușine să recunosc că nici măcar pregătirea nu mi-o pot plăti singur.
M-am sprijinit de poartă.
Nouă ani muncisem pentru ei. Nouă ani îmi amânasem planurile, concediile, până și o relație serioasă, fiindcă nu aveam niciodată timp sau bani pentru mine.
Iar fratele meu, cel pe care mama îl numea viitorul familiei, știa că sunt mințit și tăcuse.
— Știi ce mă doare, Radu? Nu că ai avut nevoie de ajutor. Și eu am avut nevoie când eram de vârsta ta. Mă doare că ai început să crezi că ți se cuvine.
Radu a dat din cap.
— Ai dreptate.
Mama și-a șters ochii cu mâneca.
— Gata, v-ați spus toate? Acum intrați în casă. Nu vreau să audă vecinii.
— Eu plec, mamă.
— Și mă lași singură?
— Nu ești singură. Radu locuiește aici de trei luni. Și ai pensia ta.
— Pensia mea e mică!
— Atunci facem socotelile și vedem ce cheltuieli poți reduce. Dar eu nu mai sunt bancomatul casei.
M-am urcat în mașină și am plecat.
În seara aceea, mama m-a sunat de unsprezece ori. Nu i-am răspuns. Nu pentru că voiam s-o pedepsesc, ci pentru că știam că, dacă îi aud plânsul, o să cedez iar.
A doua zi, i-am trimis un singur mesaj: “Sunt bine. Vorbim când putem discuta fără reproșuri.”
Trei zile mai târziu, Radu a venit la garsoniera mea.
Nu mai purta hainele scumpe pe care i le cumpărase mama de ziua lui. Avea o geacă veche și părea că nu dormise bine.
— Am găsit ceva de lucru, mi-a spus.
— Unde?
— La un cabinet, la recepție. Patru ore pe zi. Nu e mult, dar pot să-mi plătesc pregătirea în rate.
— Și învățatul?
— O să-mi organizez timpul. Alții lucrează și învață. Eu m-am obișnuit să aștept să-mi rezolve cineva totul.
A scos din buzunar un plic.
— Sunt o mie de lei. Am vândut consola și niște lucruri. Nu repară ce-am făcut, dar vreau să încep să-ți dau înapoi banii pentru cursuri.
Nu i-am luat plicul.
— Păstrează-i pentru pregătire. Dar de acum înainte nu-mi mai ceri bani. Și nu mai minți pentru mama.
— Îți promit.
— Nu-mi promite. Arată-mi.
În săptămâna următoare am semnat contractul pentru atelier. Când am primit cheia spațiului, am stat câteva minute singur, privind pereții goi.
Nu era mare lucru. Două camere, o magazie și o ușă metalică ce scârțâia.
Dar era primul lucru pe care îl făceam pentru mine fără să cer voie nimănui.
După aproape două luni, mama a venit la atelier.
A intrat încet, ținând în mână o sacoșă de pânză. Nu m-a îmbrățișat imediat, cum făcea când avea nevoie de bani.
— Am adus niște plăcintă cu mere, a spus.
— Mulțumesc, mamă.
S-a uitat la bancul de lucru, la rafturile cu materiale și la firma de deasupra ușii.
— Tu ai făcut toate astea?
— Da.
— E frumos.
Am așteptat. Știam că mai are ceva de spus.
— Radu lucrează, a continuat. Își plătește singur cursurile. Și luna trecută mi-a dat bani pentru curent.
Am zâmbit ușor.
— Mă bucur.
Mama și-a frământat mâinile.
— Mi-a spus că l-am învățat să se creadă mai important decât tine.
N-am răspuns.
— Și că, dacă tu nu plecai, niciunul dintre noi nu s-ar fi schimbat.
S-a așezat pe scaunul de lângă ușă.
— Mihai, eu am crezut că, dacă Radu ajunge medic, o să fiu o mamă de care lumea să fie mândră. Tu munceai deja, te descurcai, nu te plângeai niciodată. Am început să cred că n-ai nevoie de nimic.
— Aveam nevoie să mă întrebi măcar o dată dacă sunt bine.
Mama și-a dus palma la gură.
— Știu. Și îmi pare rău.
Nu i-am spus că totul era uitat. Nici nu era.
— Te iubesc, mamă. Dar banii mei rămân ai mei. Dacă ai o problemă adevărată, vorbim. Nu mai accept minciuni și nici comparații cu Radu.
A încuviințat fără să protesteze.
Când a plecat, s-a oprit în ușă și s-a întors spre mine.
— Să știi că sunt mândră de tine, Mihai. Nu pentru că ne-ai ținut pe toți. Pentru ce ai construit aici.
Am privit-o câteva clipe. Erau cuvintele pe care le așteptasem aproape toată viața.
— Mulțumesc, mamă.
Am condus-o până la poartă, apoi m-am întors la lucru.
În după-amiaza aceea aveam trei clienți programați și o comandă nouă de materiale. Telefonul a sunat de două ori, dar l-am lăsat pe birou până am terminat.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai trăiam cu teama că orice apel de acasă însemna încă o datorie pe care trebuia s-o plătesc.
Mama avea în continuare doi fii. Radu avea în continuare un frate.
Dar eu nu mai eram omul care trebuia să renunțe la viața lui ca ceilalți să și-o poată trăi pe a lor.