Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Spune-i tu, Sorin. Sau vrei să afle de la mine de ce am venit tocmai acum?
Am privit-o pe Corina fără să mă mișc. Sofia stătea lângă mine, cu pumnii strânși și ochii plini de lacrimi.
— Nu știu de ce ai venit, Corina. Dar știu de ce ai plecat. Și mai știu că zece ani n-ai găsit nici măcar cinci minute să-ți întrebi copiii dacă sunt bine.
— Nu începe iar! a izbucnit ea. Crezi că mie mi-a fost ușor?
— Nu știu cum ți-a fost. N-ai vrut să știm.
Corina și-a îndreptat paltonul și a aruncat o privire spre casa noastră.
— Am auzit că ți-ai mărit atelierul. Că ai angajați. Că faci mobilă pentru pensiuni și hoteluri.
Atunci am început să înțeleg.
— De unde ai auzit?
— Brașovul nu-i atât de mare. M-am întâlnit cu cineva care te cunoaște.
— Și ce legătură are atelierul meu cu copiii?
N-a răspuns imediat.
Sofia s-a apropiat de mine și m-a prins de mână.
— Tată, eu vreau să intru în casă.
— Du-te, iubita mea.
Corina a făcut un pas spre ea.
— Sofia, stai! N-am terminat de vorbit!
M-am așezat între ele.
— Ba ai terminat. Dacă vrei să vorbești cu fiica ta, o faci fără să țipi la ea.
— Este și copilul meu!
— Atunci poartă-te ca o mamă.
Sofia a intrat, iar Corina a rămas în fața porții, roșie la față.
— Adrian m-a părăsit, a spus în cele din urmă.
Nu m-am bucurat. N-am simțit nici măcar satisfacția pe care poate aș fi simțit-o cu zece ani în urmă.
— Îmi pare rău că treci prin asta.
— M-a lăsat pentru o femeie mai tânără. Firma lui are datorii, iar apartamentul în care locuiam era pe numele lui. Mi-a dat două săptămâni să plec.
— Și ai venit aici?
— Unde voiai să mă duc? Am șapte copii!
M-am uitat lung la ea.
— Ai șapte copii de zece ani, Corina. Nu doar de când ai rămas fără apartament.
A început să plângă.
— Am greșit, Sorin. Recunosc. Dar oamenii merită o a doua șansă.
— O a doua șansă la ce?
— Să fim din nou o familie. Tu, eu și copiii.
Am simțit cum mi se răcește sângele.
— Corina, noi nu mai suntem căsătoriți de aproape zece ani.
— Știu! Dar poate că putem repara lucrurile.
M-am uitat la femeia din fața mea. Era aceeași care îmi spusese că un pulover poate înlocui o mamă. Acum vorbea despre familie ca despre o casă în care putea intra oricând avea nevoie.
— Nu poți să te întorci în viața noastră doar pentru că a ta nu mai merge cum ai vrut.
— Deci mă lași pe drumuri?
— Nu te las eu. Tu ai venit fără să întrebi dacă ești binevenită.
Atunci a spus ceva care m-a făcut să înțeleg cât de puțin se schimbase.
— După tot ce am făcut pentru copiii ăștia, măcar un acoperiș merit!
— Ce ai făcut, Corina? am întrebat încet.
A deschis gura, dar n-a găsit răspuns.
— Alexandra a renunțat la excursia de absolvire ca să nu-mi ceară bani. Tudor a lucrat în vacanțe ca să-și cumpere calculator. Andrei a avut nevoie de aparat dentar și am plătit în rate. Când Sofia a făcut pneumonie, Mariana a stat cu ceilalți șase, iar eu am dormit trei nopți pe scaun lângă patul ei.
Corina privea în pământ.
— Știi cine i-a învățat să meargă pe bicicletă? Cine a fost la serbări? Cine le-a ținut mâna când le era frică?
— Sorin, te rog…
— Eu și sora mea. Nu pentru că eram mai buni decât tine, ci pentru că eram acolo.
Din spatele meu s-a auzit o voce.
— Tată, lasă-mă pe mine.
Alexandra ieșise din casă. Avea douăzeci și șase de ani, era căsătorită și venise în vizită în dimineața aceea.
Corina a întins brațele.
— Alexandra! Fata mea!
Alexandra nu s-a apropiat.
— Am auzit ce ai spus despre a doua șansă.
— Atunci poate tu mă înțelegi. Ești femeie, știi că viața nu e simplă.
— Știu. Tocmai de aceea nu înțeleg cum ai putut să ne lași.
Corina a început iar să plângă.
— Eram tânără. Eram nefericită.
— Și noi eram copii, mamă.
Cuvântul acela a făcut-o să ridice privirea.
— Mi-ai spus mamă…
— Așa îți spun pentru că m-ai născut. Dar nu confunda asta cu faptul că te cunosc.
Alexandra a scos telefonul din buzunar.
— Știi ce păstrez aici? O fotografie de la absolvirea liceului. Tata e în costum, cu ochii roșii de oboseală. În dimineața aceea lucrase până la patru ca să termine o comandă. A venit totuși la festivitate.
Corina și-a acoperit fața.
— Iar eu, a continuat Alexandra, m-am uitat de trei ori spre ușă. Poate intrai și tu.
Am văzut cum fiica mea își înghite lacrimile.
— Nu vreau să te pedepsesc. Dar nici nu vreau să te prefaci că acești zece ani n-au existat.
Corina s-a așezat pe banca de lângă poartă.
— Atunci ce vreți să fac?
— În primul rând, să nu mai țipi la Sofia, i-am spus. În al doilea rând, să nu ne ceri să-ți rezolvăm problemele.
— Și unde să locuiesc?
— Nu știu. Dar casa asta nu este soluția.
A plecat după aproape o oră, fără să intre.
În seara aceea i-am adunat pe copii și le-am spus ce se întâmplase. Cei mari au vorbit despre amintirile lor. Cei mici au ascultat. Sofia a spus doar că nu vrea să rămână singură cu Corina.
I-am promis că nu va fi obligată.
În săptămânile următoare, Corina a mai sunat. La început întreba despre bani și locuință. Apoi, după ce a înțeles că nu mă răzgândesc, a început să întrebe despre copii.
I-am spus că orice apropiere trebuie să se facă în ritmul lor și că, înainte de toate, trebuie să-și clarifice obligațiile de întreținere rămase neachitate.
Nu i-am promis iertarea lor.
După trei luni, Alexandra a acceptat să se întâlnească cu ea într-o cafenea. S-au văzut o singură dată. Fiica mea mi-a spus că mama ei ascultase mai mult decât vorbise.
Pentru Sofia era încă prea devreme.
Într-o duminică, am găsit-o pe cea mică în atelier. Șlefuia cu grijă o cutie de lemn, sub supravegherea mea.
— Tată, crezi că mama o să se schimbe?
Am lăsat unealta jos.
— Nu știu, Sofia. Oamenii se pot schimba, dar trebuie să arate asta prin fapte.
— Și dacă nu se schimbă?
— Atunci noi tot o să fim bine.
M-a îmbrățișat și s-a întors la cutia ei.
Pe capac voia să graveze un singur cuvânt: “Acasă”.
Am privit-o lucrând și m-am gândit la toate lucrurile pe care le reparasem în viața mea.
Unele aveau nevoie de lipici, altele de cuie, altele de ani de răbdare.
Dar învățasem, în sfârșit, că nu orice lucru stricat trebuie primit înapoi în casă.
Corina putea încerca să recâștige încrederea copiilor. Eu nu aveam să-i stau în cale.
Însă familia pe care o crescusem timp de zece ani nu mai avea nevoie să fie salvată de femeia care o părăsise. Avea deja o casă, oameni care se iubeau și un loc sigur în care fiecare copil știa că este dorit.