Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul lipit de ureche, încercând să înțeleg întrebarea polițistului.
— Să plece din țară? Nu. Cătălin nu mi-a spus nimic. De ce mă întrebați?
— Mașina lui a fost identificată într-o parcare din apropierea Aeroportului Henri Coandă. Avem indicii că a părăsit România ieri-dimineață.
M-am sprijinit de perete.
— Adică și-a lăsat trei copii de patru luni pe palierul meu și a plecat cu avionul?
— Încercăm să stabilim împrejurările. Ați observat ceva neobișnuit în comportamentul lui după decesul soției?
Mi-am amintit privirea goală a fratelui meu, felul în care uitase să mănânce și cum stătea nemișcat lângă pătuțurile fetițelor.
— Era distrus. Dar n-am crezut că o să facă așa ceva.
După ce am închis, am sunat-o pe tanti Viorica.
— A plecat din țară, i-am spus. Cătălin chiar a fugit.
Vecina a tăcut câteva clipe.
— Vlad, nu știu ce are fratele tău în suflet. Dar fetițele alea nu pot aștepta până își revine el.
Avea dreptate.
În dimineața următoare m-am prezentat din nou la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova. Am spus că vreau să fiu evaluat pentru a le primi pe Ana, Mara și Ilinca în grijă.
Asistenta socială, doamna Popescu, m-a ascultat, apoi m-a întrebat:
— Aveți locuință proprie?
— Nu. Stau cu chirie, într-o garsonieră.
— Venit stabil?
— Da. Lucrez la un magazin de bricolaj.
— Cine vă poate ajuta cu trei sugari când sunteți la serviciu?
Am deschis gura, dar n-am știut ce să răspund.
Până atunci mă gândisem numai că nu vreau să-mi pierd nepoatele. Nu mă gândisem cum aveam să le hrănesc noaptea, cine avea să stea cu ele ziua sau ce făceam dacă se îmbolnăveau toate trei.
— Nu știu încă, am recunoscut. Dar vreau să găsesc o soluție.
Doamna Popescu nu mi-a promis nimic. Mi-a explicat că trebuiau evaluate condițiile de locuit, capacitatea mea de îngrijire și sprijinul disponibil, iar orice măsură urma să fie luată în interesul copiilor.
Am plecat de acolo cu o listă de lucruri de rezolvat și cu o teamă cumplită că nu voi reuși.
Seara, când m-am întors acasă, tanti Viorica mă aștepta pe palier.
— Am vorbit cu fiica mea, mi-a spus. Are un apartament cu două camere pe care voia să-l închirieze. E liber. Îți poate face contract la o chirie mai mică pentru început.
— Tanti Viorica, eu nu pot să vă cer așa ceva.
— Nici nu mi-ai cerut. Dar dacă vrei să crești trei copii, trebuie să ai unde.
M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile.
— Și cine stă cu ele când lucrez?
— Asta stabilim cu cei de la protecția copilului. Eu pot să te ajut câteva ore, dar nu pot să fiu singura soluție.
Pentru prima dată, cineva nu-mi spunea că sunt prea tânăr sau prea sărac. Îmi spunea că trebuie să facem un plan.
Au urmat săptămâni de verificări, vizite și discuții. Mi-am mutat lucrurile în apartamentul fiicei vecinei, am pregătit o cameră pentru copii și am discutat cu angajatorul despre un program care să-mi permită să le îngrijesc.
Șeful meu, domnul Marinescu, m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Vlad, nu pot să-ți promit că o să fie simplu. Dar putem discuta un program adaptat și concediile la care ai dreptul, în funcție de situația legală.
Am început să vizitez fetițele în condițiile stabilite de personalul care le îngrijea.
Prima dată când am ținut-o pe Ilinca în brațe, mi-a apucat degetul cu toată puterea ei.
Ana a început să plângă, iar Mara a urmat-o imediat.
Am încercat să le liniștesc și am încurcat biberoanele. O îngrijitoare mi-a arătat cum să le țin corect, cum să le schimb și cum să recunosc semnele că sunt obosite.
— O să învățați, mi-a spus. Dar nu vă fie rușine să cereți ajutor.
După evaluări și parcurgerea procedurilor necesare, s-a dispus plasamentul celor trei fetițe la mine. Măsura urma să fie monitorizată, iar situația tatălui lor trebuia clarificată în continuare.
În ziua în care le-am adus acasă, tanti Viorica ne aștepta cu trei pătuțuri pregătite.
În prima noapte am dormit mai puțin de două ore.
În a doua, nici atât.
După o săptămână, aveam cearcăne până la bărbie și știam pe de rost orele de masă, dar încă încurcam uneori hăinuțele.
Nu eram tatăl lor. Eram unchiul care învăța să fie omul de care aveau nevoie.
Au trecut opt luni până când Cătălin m-a sunat.
Era seară. Tocmai o adormisem pe Mara.
— Vlad, sunt eu.
Am recunoscut vocea, dar nu mi-a venit să răspund.
— Știu că mă urăști, a continuat.
— Nu știu ce simt, Cătălin. Dar știu că fetele tale au crescut opt luni fără tine.
A început să plângă.
Mi-a spus că plecase în Germania, unde un cunoscut îi găsise de lucru. După moartea Irinei, se prăbușise. Nu dormea, nu mânca și ajunsese să creadă că fetițelor le-ar fi mai bine fără el.
— Trebuia să ceri ajutor, i-am spus.
— Știu.
— Nu, Cătălin. Nu știi. Pentru că tu ai avut unde să fugi. Ele nu.
Mi-a spus că începuse să primească ajutor psihologic și că voia să se întoarcă.
— Vreau să-mi văd fetele.
— Atunci ia legătura cu autoritățile care se ocupă de situația lor. Nu poți să apari într-o zi și să le iei.
Cătălin a tăcut.
— Tu le iubești? m-a întrebat.
M-am uitat spre camera în care dormeau.
— Mai mult decât credeam că pot iubi pe cineva.
S-a întors în România câteva săptămâni mai târziu. A început să coopereze cu autoritățile și să participe la întâlnirile stabilite pentru evaluarea situației lui.
Nu i-am interzis să-și vadă copiii. Dar nici nu m-am prefăcut că opt luni de absență puteau fi șterse cu o îmbrățișare.
Prima întâlnire a fost grea.
Ana s-a speriat când a încercat s-o ia în brațe. Mara s-a agățat de bluza mea. Ilinca l-a privit curioasă, fără să-l recunoască.
Cătălin a început să plângă.
— Sunt tatăl vostru, fetelor.
Nu i-am spus nimic. Pentru prima dată, înțelegea singur că a fi tată însemna mai mult decât să rostești cuvântul.
Au trecut încă doi ani.
Cătălin a rămas în țară, și-a găsit un loc de muncă și a continuat să primească sprijin de specialitate. A respectat programul de legături personale stabilit pentru copii și a început să contribuie constant la cheltuielile lor.
Fetițele au ajuns să-l cunoască și să se bucure când venea.
Situația lor juridică a continuat să fie evaluată, fără hotărâri grăbite. Pentru moment, locuiau tot cu mine, în mediul în care crescuseră și se simțeau în siguranță.
Într-o după-amiază de octombrie, Ana, Mara și Ilinca alergau prin sufragerie, fiecare cu câte o păpușă.
Aveau aproape patru ani.
Tanti Viorica stătea pe canapea și le privea zâmbind.
— Vlad, îți mai amintești noaptea în care le-ai găsit pe palier?
— Cum aș putea s-o uit?
— Și cât de speriat erai?
Am râs.
— Sunt speriat și acum, uneori.
Ilinca a venit la mine, mi-a pus mâinile pe obraji și m-a întrebat:
— Unchiule Vlad, tu de ce n-ai plecat atunci?
Am simțit un nod în gât.
— Pentru că voi aveați nevoie de cineva care să rămână.
M-a îmbrățișat, apoi a fugit după surorile ei.
În seara aceea am găsit într-un sertar bonul de benzină lăsat de Cătălin. Hârtia se îngălbenise, dar cuvintele se vedeau încă.
“Nu mai pot. De azi sunt copiii tăi.”
L-am privit multă vreme.
Fratele meu îmi lăsase trei copii crezând că fuge de o responsabilitate pe care n-o putea duce.
Eu crezusem că îmi distrusese viața.
Dar adevărul era că, în noaptea aceea, începuse o viață pe care nu mi-aș fi imaginat-o niciodată.
Am pus bonul într-o cutie, lângă primele fotografii ale fetițelor.
Nu ca să le amintesc într-o zi că tatăl lor le abandonase, ci ca să-mi amintesc eu cât de mult poate schimba o singură decizie.
În noaptea aceea de octombrie, nu știam să schimb un scutec și nu aveam bani nici pentru un pătuț.
Acum aveam trei fetițe care mă strigau din camera alăturată și o familie de oameni care ne ajutaseră să ajungem până aici.
Nu le puteam promite că viața avea să fie ușoară.
Dar puteam să le promit ceva ce învățasem să respect în fiecare zi: cât timp aveam să pot avea grijă de ele, nu aveam să dispar fără un cuvânt.