Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică Lidia a încercat să te oprească? am întrebat, uitându-mă la plicul din mâna lui Andrei.
Fiul meu a tras aer în piept.
— Pentru că știa că o să te doară și mai tare. Dar eu nu mai vreau să construiesc nimic pe secrete, mamă.
Mi-a întins câteva foi. Prima era o cerere adresată instanței, iar celelalte erau documente pregătite pentru dosarul lui Rareș.
— Vreau să-l adopt, mamă.
Am ridicat ochii spre el.
— Să-l adopți?
— Da. Lidia are deja o măsură legală de protecție în baza căreia îl îngrijește. Vrem să vedem dacă putem deveni amândoi părinții lui, în condițiile legii. Am început demersurile și știm că nu va fi simplu.
Am privit din nou hârtiile.
Rareș avea nouă ani. Îl știam de când era un băiețel speriat, care nu suporta zgomotul aspiratorului și își aranja mașinuțele în aceeași ordine în fiecare dimineață.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Andrei s-a apropiat de balustradă.
— Are legătură cu motivul pentru care n-am spus nimănui despre noi la început. Și cu ce am făcut acum șase luni.
— Andrei, vorbește limpede!
— Rareș a început să-mi spună tata.
M-am uitat la el fără să răspund.
— Nu i-am cerut niciodată. Într-o dimineață, când l-am dus la școală, mi-a spus așa. Lidia a încercat să-i explice că sunt Andrei, dar el i-a răspuns că știe foarte bine cum mă cheamă.
Fiul meu a zâmbit trist.
— A spus că un tată este omul care vine când îl aștepți.
M-am sprijinit de balustradă. Cuvintele acelea m-au lovit într-un loc pe care îl credeam vindecat.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că tu încă nu puteai accepta că o iubesc pe Lidia. Mi-a fost teamă că o să crezi că folosim copilul ca să te înduplecăm.
— Dar m-ați mințit și despre asta!
— Da, mamă. Și am greșit.
Pentru prima dată, Andrei nu încerca să-mi explice că sentimentele lor erau mai importante decât durerea mea.
— Lidia nu voia să-ți arătăm documentele astăzi, a continuat. Spunea că ai făcut deja un efort uriaș venind la nuntă. Eu am insistat. Nu vreau să afli peste câteva luni că Rareș ar putea deveni fiul meu și să simți din nou că toată lumea știa, numai tu nu.
Am rămas tăcută.
Din restaurant se auzea muzică, iar prin ușa terasei am zărit-o pe Lidia. Nu s-a apropiat. Stătea nemișcată, cu mâinile împreunate.
— Cheam-o, i-am spus.
Andrei s-a dus după ea.
Când Lidia a ajuns lângă mine, avea ochii roșii.
— Doina, îmi pare rău.
— Pentru ce anume, Lidia? Pentru că te-ai îndrăgostit de fiul meu sau pentru că m-ai privit doi ani în ochi și m-ai mințit?
A înghițit în sec.
— Pentru minciuni. Nu pot să-mi cer iertare pentru că îl iubesc, dar pot să-mi cer iertare pentru felul în care te-am tratat.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Că eu îți povesteam cât de mult îmi doresc să-l văd pe Andrei fericit lângă o femeie bună. Iar tu mă ascultai, deși știai că vorbește despre tine.
Lidia și-a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine.
— Și totuși ai continuat.
— Da.
Nu m-a contrazis. Poate tocmai asta m-a făcut să pot continua discuția.
— Rareș știe despre adopție?
— Știe că Andrei vrea să aibă un rol permanent în viața lui, mi-a răspuns. I-am explicat lucrurile pe înțelesul lui, fără să-i promitem ceva ce nu depinde numai de noi. Am discutat și cu specialiștii care îl cunosc.
— Și dacă instanța nu aprobă?
Andrei a răspuns imediat:
— Tot o să fiu lângă el. Nu mă însor cu Lidia ca să obțin niște acte. Vreau să fim o familie indiferent cât durează procedurile.
M-am uitat la fiul meu.
Avea treizeci de ani, dar pentru o clipă l-am văzut pe băiețelul de cinci ani care mă întreba de ce nu mai vine tata acasă.
— Tu înțelegi ce înseamnă să crești un copil, Andrei? Nu doar sâmbăta, când repari câte o ușă. În fiecare zi. Când e bolnav, când nu doarme, când lucrurile nu ies cum ai plănuit.
— Cred că încep să înțeleg. Și știu că mai am multe de învățat.
— Iar tu, Lidia, înțelegi că nu pot să mă prefac că suntem din nou prietenele de altădată?
Ea a început să plângă.
— Înțeleg. N-am dreptul să-ți cer asta.
Am pus documentele înapoi în plic.
— Atunci ascultați-mă amândoi. Nu vă cer să vă despărțiți. Nici nu pot hotărî eu cu cine își trăiește viața fiul meu. Dar dacă vreți să avem o relație, nu-mi mai ascundeți lucrurile importante. Nu mă mai puneți să aflu ultima.
Andrei m-a îmbrățișat. Lidia a rămas la câțiva pași.
Nu eram pregătită s-o îmbrățișez și pe ea.
Ne-am întors în restaurant.
Rareș stătea la o măsuță liniștită, într-un colț pregătit special pentru el, desenând o casă. Când l-a văzut pe Andrei, a ridicat foaia.
— Uite! Asta e casa noastră.
Pe hârtie erau trei oameni. Unul înalt, unul cu părul lung și unul mic, cu o trusă de scule în mână.
— Și eu unde sunt, Rareș? l-am întrebat, încercând să zâmbesc.
Băiatul s-a uitat la desen, apoi la mine.
— Tu nu locuiești cu noi.
M-a durut puțin răspunsul, deși era adevărat.
A luat un creion și a desenat o femeie lângă poartă.
— Dar poți să vii în vizită.
M-am așezat lângă el.
— Pot?
— Da. Numai să mă anunți înainte. Nu-mi plac surprizele.
Am râs pentru prima dată sincer în ziua aceea.
— Atunci așa facem.
În lunile următoare, n-am devenit brusc o familie fericită. Au existat discuții stânjenitoare, vizite scurte și zile în care încă mă durea să-i văd împreună.
Dar Andrei a început să-mi vorbească deschis. Lidia nu mi-a mai cerut să uit trecutul. Iar eu am încetat să-l pedepsesc pe fiul meu prin tăcere.
Am început să-l cunosc mai bine pe Rareș. Uneori mergeam cu el în parc, alteori stăteam în sufragerie și construiam din piese de lemn. Am învățat să-i respect programul și să nu-i cer îmbrățișări când nu le dorea.
Demersurile privind adopția au continuat, cu evaluările și verificările necesare. Nimeni nu i-a promis copilului un rezultat înainte ca autoritățile competente să decidă.
Într-o duminică, Rareș mi-a întins un desen nou.
De data aceasta erau patru oameni în fața unei case.
— Tu ești aici, mi-a explicat, arătând spre femeia de lângă poartă. Ți-am făcut și ție o cheie.
Am privit cheia desenată, mare cât jumătate din ușă.
— Mulțumesc, Rareș.
În seara aceea, Andrei m-a condus până la mașină.
— Mamă, ești bine?
M-am uitat spre casa în care Lidia îl ajuta pe Rareș să-și strângă creioanele.
— Încă mă obișnuiesc, Andrei. Dar sunt bine.
— Crezi că într-o zi o să poți s-o ierți?
— Nu știu. Iertarea nu vine la comandă.
I-am mângâiat obrazul.
— Dar vreau să fiu prezentă în viața voastră. Și vreau ca Rareș să știe că are încă un om pe care se poate baza.
Andrei m-a strâns în brațe.
Am plecat fără să simt că pierdusem un fiu.
Nu recuperasem prietenia pe care o avusesem cu Lidia și poate că niciodată nu avea să mai fie la fel. Dar învățasem să fac loc unei realități pe care nu o alesesem, fără să mă prefac că nu mă duruse.
Iar când Rareș m-a sunat câteva zile mai târziu ca să mă întrebe dacă vin duminică, i-am răspuns fără ezitare:
— Vin, dragul meu. Și te anunț înainte, așa cum am promis.