Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat contractul din mâna domnului Pavel și am recunoscut imediat semnătura mea. Era documentul pe care îl semnasem cu șapte ani în urmă, când Camelia își deschisese salonul.
— Ce a încercat să facă? am întrebat.
Administratorul și-a potrivit ochelarii.
— A depus o cerere prin care solicită ca firma dumneavoastră să fie eliminată din contractul de închiriere. Susține că nu mai aveți nicio legătură cu spațiul.
Am rămas cu ochii pe hârtie.
Cu șapte ani în urmă, Camelia nu avea bani suficienți pentru garanția cerută de proprietar. Salonul ei funcționase într-o garsonieră amenajată, iar ea voia să se mute într-un spațiu mai mare.
Eu tocmai moștenisem de la tata un mic spațiu comercial, pe care îl închiriasem prin firma mea. Nu eram bogată, dar aveam venituri suplimentare și o firmă fără datorii.
Camelia mă rugase să o ajut.
— Simona, dacă intri și tu în contract, proprietarul acceptă să-mi închirieze spațiul. Eu plătesc chiria, tu doar garantezi că nu rămâne cu paguba.
Am acceptat. Eram prietene pe atunci și credeam că o ajut să-și construiască un viitor.
Dar contractul fusese făcut altfel decât își amintea Camelia.
Firma mea figura drept chiriaș principal, iar firma ei avea dreptul să folosească spațiul în baza unui acord separat, cu acceptul proprietarului.
Eu plătisem garanția inițială, de 12.000 de lei, și contribuisem cu încă 18.000 de lei la amenajare. Camelia îmi restituise o parte din bani, dar nu pe toți.
— Și acum vrea să mă scoată din contract? am întrebat.
— Exact. A depus o declarație că ați renunțat la orice drept asupra spațiului.
— Eu n-am semnat așa ceva!
— Știu. De aceea v-am chemat. Proprietarul nu poate modifica documentele doar la cererea ei.
M-am lăsat pe spătarul scaunului.
Camelia nu se mulțumise să-mi ia soțul și să mă dea afară. Încercase să mă îndepărteze și din afacerea pe care o ajutasem să existe.
— Ce pot face?
— În primul rând, verificați documentele cu un avocat. Nu semnați nimic până nu înțelegeți exact ce drepturi și obligații aveți.
Am plecat cu copii după contracte și cu un sentiment pe care nu-l mai avusesem de mult: pentru prima dată după două zile, nu mă mai simțeam complet neputincioasă.
În săptămâna următoare am consultat un avocat specializat în litigii comerciale și de muncă.
Mi-a explicat că presupusa concediere nu putea produce efecte doar pentru că patroana îmi spusese să plec. Contractul meu de muncă era încă în vigoare, iar încetarea lui trebuia făcută legal.
Am transmis Cameliei, în scris, că sunt disponibilă să-mi îndeplinesc atribuțiile și că solicit clarificarea situației.
Apoi am cerut verificarea sumelor investite în salon și a contractului de folosință a spațiului.
Trei zile mai târziu, Camelia m-a sunat.
— Ce-ai făcut, Simona? M-a contactat proprietarul clădirii!
— I-am cerut să nu modifice contractul fără acordul meu.
— Tu ești doar o angajată!
— Nu, Camelia. Sunt angajata ta, dar firma mea este și chiriașul principal al spațiului în care lucrezi.
A tăcut.
— Nu poți să-mi faci asta!
— Ce anume? Să-mi apăr drepturile?
— Florin mi-a spus că tu n-ai nimic pe numele tău!
Atunci am înțeles că soțul meu nu știa nici el despre firma pe care o păstrasem activă după moartea tatălui.
Nu-i ascunsesem-o ca să-l păcălesc. Pur și simplu nu fusese interesat niciodată de veniturile mele, atât timp cât facturile erau plătite.
— Florin știe doar ce l-a interesat să știe, i-am răspuns.
Camelia a început să țipe.
— Vrei să-mi distrugi salonul pentru că ți-am luat bărbatul?
— Nu. Vreau să-mi recuperez banii și să nu mai fiu tratată ca o femeie pe care o poți arunca afară când te încurcă.
Am închis.
În aceeași seară, Florin a venit la apartament.
— Simona, trebuie să discutăm.
L-am primit în hol, fără să-l las să intre în camera lui Darius.
— Despre ce? Despre divorț sau despre afacerea Cameliei?
A tresărit.
— Nu știam că ai drepturi asupra spațiului.
— Nici nu m-ai întrebat vreodată ce am făcut cu banii moșteniți de la tata.
— Camelia spune că vrei s-o lași fără salon.
— Camelia trebuie să respecte contractele pe care le-a semnat. Atât.
Florin și-a trecut mâna prin păr.
— Poate că am greșit. Poate că ne-am grăbit.
M-am uitat la omul cu care trăisem paisprezece ani.
— Te-ai grăbit opt luni, Florin?
N-a răspuns.
— Nu te întorci aici pentru că ai descoperit că am o firmă. Dacă vrei să fii tată pentru Darius, vom stabili cum. Dar căsnicia noastră s-a terminat.
A plecat fără să mai insiste.
Au urmat câteva luni grele. Camelia a încercat să conteste sumele pe care le investisem, iar eu am depus o sesizare la Inspectoratul Teritorial de Muncă și am început demersurile pentru drepturile salariale.
Nu am schimbat încuietorile salonului și nu am încercat să o evacuez singură. Am lăsat documentele și procedurile să-și urmeze cursul.
În cele din urmă, după negocieri prin reprezentanții noștri, am ajuns la un acord scris.
Camelia a acceptat să-mi restituie în rate suma rămasă din investiția inițială, să achite drepturile salariale datorate și să înceteze folosirea spațiului la termenul convenit, cu acordul proprietarului.
Eu am renunțat la pretențiile comerciale suplimentare care făceau obiectul negocierii. Nu am renunțat însă la drepturile mele de salariată.
Camelia a găsit un spațiu mai mic, într-un alt cartier. Salonul ei a continuat să funcționeze, dar fără sprijinul meu financiar și fără posibilitatea de a decide în numele firmei mele.
Eu am făcut ceva la care mă gândeam de ani întregi.
Am închiriat direct spațiul de la proprietar, prin firma mea, în condiții noi, și am deschis un salon mic, cu două posturi de lucru.
Nu am avut bani pentru mobilier luxos. Am cumpărat oglinzi simple, scaune bune și aparatură de calitate.
Prima angajată a fost fosta mea colegă, Mirela, care plecase de la Camelia după ce aflase cum fusesem tratată.
În ziua deschiderii, Darius a venit cu un buchet de flori cumpărat din banii lui de buzunar.
— Mamă, acum tu ești șefa?
Am râs.
— Sunt responsabilă pentru tot, puiule. Și pentru lucrurile bune, și pentru cele grele.
— Atunci promite-mi ceva.
— Ce anume?
— Că n-o să dai niciodată pe cineva afară doar pentru că nu-ți place de el.
L-am îmbrățișat.
— Îți promit că o să încerc mereu să fiu corectă.
În lunile următoare, salonul a început să aibă cliente fidele. Nu m-am îmbogățit peste noapte. Am muncit mult, am plătit facturi și am avut zile în care mă întrebam dacă luasem decizia bună.
Dar fiecare leu câștigat era rezultatul muncii mele, nu al bunăvoinței Cameliei.
Divorțul de Florin și stabilirea programului pentru Darius au mers pe un drum separat. Nu i-am interzis băiatului să-și vadă tatăl și nici nu l-am implicat în conflictele noastre financiare.
Într-o după-amiază, Camelia a trecut pe lângă salonul meu.
S-a oprit în fața vitrinei și a privit câteva clipe înăuntru.
Eu lucram la o clientă. Am văzut-o, dar nu m-am oprit.
N-a intrat. Nici eu n-am ieșit după ea.
Nu mai aveam nimic de demonstrat.
Când am terminat programul, am stins luminile, am verificat încasările și am încuiat ușa.
Pe peretele de lângă recepție aveam o fotografie cu tata, făcută în fața vechiului lui magazin.
M-am uitat la ea și mi-am amintit ce-mi spusese cu mulți ani în urmă:
— Simona, să nu-ți fie rușine niciodată că muncești. Dar să nu lași pe nimeni să creadă că, dacă îți plătește salariul, îți cumpără și demnitatea.
Atunci înțelesesem doar jumătate din vorbele lui.
Acum le înțelegeam pe toate.
Camelia îmi luase soțul și încercase să-mi ia locul de muncă. Dar nu reușise să-mi ia meseria, drepturile și curajul de a începe din nou.
Iar clădirea în care mă umilise devenise, în cele din urmă, locul în care îmi construisem singură viitorul.