Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Vlad, apoi la părinții lui. Carmen era albă la față, iar Mircea ținea telefonul atât de strâns, încât i se albiseră degetele.
— Ce ai făcut, Vlad? am întrebat. Și de ce crezi că n-aș mai vrea să mă căsătoresc cu tine?
Logodnicul meu a tras aer în piept.
— Pentru că am aflat ceva despre firma părinților mei. Ceva ce ar fi trebuit să-ți spun înainte să venim aici.
Mircea a lovit cu palma în masă.
— Să nu îndrăznești să vorbești despre afacerile noastre în fața străinilor!
Vlad s-a întors spre el.
— Bianca nu este o străină. Este femeia cu care vreau să-mi întemeiez o familie.
Carmen a început să tremure.
— După tot ce am făcut pentru tine, așa ne răsplătești?
— Nu despre mine este vorba, mamă. Este vorba despre oamenii pe care îi plătiți să vă curețe clădirile.
Am simțit cum bunica îmi strânge mâna sub masă.
— Ce legătură au oamenii aceia cu noi? am întrebat.
Vlad mi-a arătat documentul de pe telefon.
Era o notificare oficială trimisă firmei părinților lui de către societatea la care Vlad lucra ca director de administrare.
Compania lui gestiona mai multe clădiri de birouri și contractase firma lui Carmen și Mircea pentru servicii de curățenie.
Contractul avea o valoare de aproape 900.000 de lei pe an.
— În urmă cu șase săptămâni, a început Vlad, am primit mai multe sesizări de la angajații firmei părinților mei. Oamenii reclamau ore suplimentare neplătite, echipamente de protecție insuficiente și amenințări când cereau concediu.
Mircea a izbucnit:
— Minciuni! Oamenii ăia vor bani fără să muncească!
Vlad a continuat fără să ridice vocea.
— Am cerut verificări prin departamentele competente. Au fost analizate pontajele, documentele de salarizare și condițiile contractuale. Au apărut neconcordanțe serioase.
— Și ce-ai făcut? a întrebat Carmen.
— Am propus conducerii să nu mai prelungească automat contractul. Astăzi a fost transmisă notificarea că, la expirare, serviciile vor fi atribuite printr-o nouă procedură de selecție.
Mircea a lăsat telefonul pe masă.
— Ne-ai distrus firma!
— Nu, tată. Firma voastră are și alți clienți. Dar nu mai puteți conta pe contractul nostru fără să respectați condițiile.
Carmen s-a întors spre mine.
— Tu l-ai pus să facă asta! Din cauza bunicii tale!
Am simțit că-mi ard obrajii.
— Eu nici măcar nu știam despre verificări!
Vlad a intervenit imediat.
— Bianca nu știa nimic. Și nici bunica ei. Sesizările au venit de la angajați. Decizia a fost luată pe baza documentelor, nu pentru că mama a jignit-o pe doamna Paraschiva.
M-am uitat la el.
— Atunci de ce mi-ai spus că s-ar putea să nu mai vreau să mă căsătoresc cu tine?
A coborât privirea.
— Pentru că am întârziat să-ți spun un lucru important. Eu știam de mai multă vreme cum vorbesc părinții mei despre oamenii care lucrează la curățenie. Am tot sperat că o să se schimbe.
— Și ai tăcut.
— Da. Am tăcut. Inclusiv în seara asta, când mama a început să o jignească pe bunica ta.
Bunica a oftat încet.
— Măi copii, eu nu vreau să vă certați pentru mine.
M-am întors spre ea.
— Bunico, nu pentru tine ne certăm. Pentru felul în care te-au tratat.
Carmen a râs disprețuitor.
— Acum trebuie să ne cerem iertare unei femei de serviciu?
Atunci Vlad s-a ridicat.
— Mamă, ajunge.
— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa?
— Îți vorbesc ca un fiu care a încercat prea mult timp să nu vadă ce se întâmplă în propria familie.
A scos portofelul și a pus bani pentru partea noastră de consumație.
— Bianca, doamnă Paraschiva, vreți să plecăm?
M-am uitat la bunica. Avea ochii umezi, dar stătea dreaptă.
— Eu aș vrea acasă, fata mea.
Am plecat fără să mai spunem nimic.
În mașină, Vlad a încercat să-mi atingă mâna. Am retras-o.
— Bianca, îmi pare rău.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? Nu ce-a spus mama ta. De la ea mă așteptam. M-a durut că tu ai stat și ai ascultat.
— Ai dreptate.
— Bunica mea a spălat podele ca eu să pot termina facultatea. Și tu știai asta. Știai cât de mult înseamnă pentru mine.
— Știam.
— Atunci de ce ai așteptat să scoți telefonul? De ce n-ai spus simplu că mama ta greșește?
Vlad n-a răspuns imediat.
— Pentru că am fost laș, Bianca. M-am ascuns în spatele unei decizii profesionale, când trebuia să am curajul să spun ceva ca om.
A fost prima dată în seara aceea când am simțit că vorbește sincer.
Dar nu era suficient.
În zilele următoare, i-am spus că vreau să amânăm nunta.
Vlad n-a protestat.
— Cât timp ai nevoie, Bianca.
— Nu știu. Dar nu vreau să intru într-o familie în care bunica mea trebuie să-și ceară scuze pentru meseria ei.
Între timp, firma părinților lui a fost obligată să-și clarifice situația contractuală. Angajații care depuseseră sesizări au fost îndrumați către instituțiile competente pentru drepturile lor salariale.
Contractul cu societatea lui Vlad nu a fost prelungit. Compania a selectat un alt furnizor, în condițiile procedurilor interne.
Vlad nu a participat la evaluarea ofertelor, pentru a evita conflictul de interese.
Carmen și Mircea au pierdut un client important, dar firma lor nu s-a închis. Au fost nevoiți să-și reorganizeze activitatea și să negocieze alte contracte.
Câteva săptămâni mai târziu, Carmen m-a sunat.
— Bianca, aș vrea să vorbim.
Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea.
A venit fără Mircea și fără bijuteriile scumpe pe care le purtase la cină.
— Am fost nedreaptă cu bunica ta, a spus.
Am așteptat.
— M-am obișnuit să cred că oamenii care au bani sunt mai importanți decât cei care nu au. Și am ajuns să vorbesc urât despre oameni care muncesc cinstit.
— Nu mie trebuie să-mi spuneți asta.
A încuviințat.
— Știu. Aș vrea să-i cer iertare doamnei Paraschiva. Dacă acceptă să mă primească.
Bunica a acceptat.
Carmen a venit într-o duminică, cu un buchet simplu de flori.
Când a intrat în apartamentul nostru, s-a uitat la mobilierul vechi, la fotografiile de pe pereți și la mâinile bunicii, care tocmai împletea un fular.
— Doamnă Paraschiva, am venit să-mi cer iertare. V-am judecat după meseria dumneavoastră și v-am umilit. N-aveam niciun drept.
Bunica a pus andrelele jos.
— Doamnă Carmen, eu am spălat podele, nu am furat. Nu mi-a fost niciodată rușine de munca mea.
Carmen a început să plângă.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Atunci să nu mai vorbiți așa nici cu femeile care vă curăță birourile.
— N-o să mai fac.
Bunica i-a întins mâna.
— Bine. Eu nu țin dușmănie. Dar respectul trebuie să se vadă și după ce plecați de aici.
Au trecut câteva luni până când eu și Vlad am stabilit o nouă dată pentru nuntă.
Nu pentru că mama lui își ceruse iertare, ci pentru că Vlad îmi arătase, prin fapte, că înțelege ce greșise.
A început să-mi vorbească deschis despre familia lui, a pus limite clare când părinții făceau comentarii nepotrivite și nu a mai încercat să evite discuțiile dificile.
În ziua nunții, bunica Paraschiva a purtat o rochie albastră, pe care o aleseserăm împreună.
Când am intrat în sală, Vlad s-a apropiat de ea.
— Doamnă Paraschiva, îmi dați voie să vă conduc la locul dumneavoastră?
Bunica a zâmbit.
— Numai dacă nu mă pui undeva în spate, să nu mă vadă lumea!
Vlad a râs.
— Locul dumneavoastră este lângă noi.
Și acolo a stat.
La masa mirilor, lângă mine, femeia care mă crescuse dintr-o pensie mică și din ani întregi de muncă.
Carmen și Mircea au venit și ei. Au salutat-o respectuos și n-au făcut niciun comentariu despre rochia ei sau despre meseria pe care o avusese.
În timpul petrecerii, bunica m-a prins de mână.
— Bianca, eu nu ți-am putut lăsa bani mulți sau case. Dar sper că te-am învățat ceva bun.
Am strâns-o la piept.
— M-ai învățat tot ce contează, bunico.
M-am uitat apoi spre Vlad, care vorbea cu ea și îi aducea un pahar cu apă.
Nu mă măritasem cu un bărbat perfect. Mă măritasem cu unul care greșise, recunoscuse și învățase să nu mai tacă atunci când cineva era umilit.
Iar bunica mea, femeia care spălase podele ca eu să am un viitor, nu mai trebuia să demonstreze nimănui că merită un loc la masa noastră.
Îl câștigase cu mult înainte să ne cunoaștem noi.