Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la telefonul Valentinei, apoi la brățara de identificare din fotografie. Pe ea se vedeau limpede numele meu și data nașterii.
— De ce apare numele meu pe mâna ta? am întrebat, simțind că mi se taie picioarele.
Valentina a început să plângă.
— Ioana, fotografia a fost făcută înainte de intervenție. Brățara nu era a mea. Era a ta.
— A mea? Eu n-am fost internată acum trei luni!
Mihai a făcut un pas spre mine.
— Ioana, te rog să mă asculți până la capăt.
— Nu te apropia! Vreau să știu ce ați făcut voi doi fără să-mi spuneți!
Tata, Constantin, stătea lângă șezlong, cu fața împietrită.
— Valentina, nici eu nu știu nimic despre vreo operație. Ce se întâmplă?
Mama mea vitregă și-a șters ochii.
— Acum trei luni, Mihai a venit la mine cu o rugăminte. Avea nevoie de cineva care să-l ajute să organizeze o surpriză pentru Ioana.
Am izbucnit:
— O surpriză? Cu operații și brățări de spital?
— Nu era o surpriză obișnuită, a spus Mihai. Era vorba despre tratamentul tău.
Am rămas nemișcată.
Cu un an înainte, medicul îmi descoperise o formațiune benignă care necesita supraveghere. Urmasem investigații și controale, dar nu avusesem nevoie de operație.
— Ce legătură are asta cu Valentina?
Mihai și-a coborât privirea.
— Știi că îți doreai încă un copil. Și că medicul ne spusese să așteptăm până când situația ta medicală se clarifică.
— Și?
— Am început să mă interesez despre opțiunile de tratament și despre posibilitatea de a avea un al doilea copil. Am discutat cu un specialist, iar Valentina m-a ajutat să găsesc o clinică.
M-am uitat la ei, neînțelegând.
— Și de ce s-a operat Valentina?
Mama mea vitregă a tras aer în piept.
— Pentru că și eu aveam o problemă medicală. În urma unor investigații, medicii au descoperit o formațiune care trebuia îndepărtată. Am fost operată laparoscopic.
— Dar numele meu?
Mihai a răspuns:
— În ziua aceea am avut cu mine dosarul tău medical, fiindcă urma să cer o programare pentru o consultație. Când am făcut fotografia, brățara ta veche de identificare, rămasă într-un plic cu documente, era lângă Valentina. Daria a văzut fotografia mai târziu și a înțeles greșit.
Am simțit că explicația nu se lega.
— Mihai, de ce ai avea o brățară de spital de la mine, dacă eu n-am fost internată?
A tăcut.
— Și de ce Daria spune că tu ești în burta Valentinei?
Valentina a închis ochii.
— Pentru că i-am spus o prostie. Când a văzut fotografia cu Mihai lângă patul meu, m-a întrebat de ce era acolo. I-am spus că unchiul ei Mihai m-a ajutat și că îl port în suflet. Ea a întrebat dacă îl port în burtică, iar eu am râs și am spus că da.
M-am uitat la Daria, care se juca acum liniștită cu setul ei de ceai.
— Și cicatricea?
— Este de la operația mea. N-are nicio legătură cu Mihai.
Dar ceva continua să mă deranjeze.
— Atunci de ce v-ați ascuns de mine?
Mihai și-a trecut mâna prin păr.
— Pentru că am făcut o greșeală mai mare decât crezi.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce greșeală?
— Am folosit economiile noastre pentru a plăti niște investigații și tratamente. Fără să te întreb.
M-am uitat la el.
— Câți bani?
— Douăzeci și patru de mii de lei.
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
Erau banii pe care îi strânseserăm pentru renovarea apartamentului și pentru viitorul Dariei.
— Ai cheltuit douăzeci și patru de mii de lei fără să-mi spui?
— Am crezut că fac ceva bun. Voiam să-ți ofer șansa de a avea încă un copil.
— Dar eu nu ți-am cerut să faci asta!
Mihai a început să plângă.
— Știu. Am greșit.
Tata a intervenit pentru prima dată.
— Mihai, o căsnicie nu înseamnă să iei hotărâri importante în locul celuilalt, chiar dacă ai intenții bune.
Valentina a dat din cap.
— Și eu am greșit că l-am ajutat să țină totul secret. Am crezut că o să te bucuri când vei afla.
M-am uitat la ea.
— Valentina, tu știi cât de greu mi-a fost să am încredere în tine după moartea mamei. Și acum aflu că ai ascuns lucruri despre sănătatea mea și despre banii familiei mele.
A început să plângă mai tare.
— Îmi pare rău, Ioana.
Am plecat de la petrecere mai devreme, împreună cu Daria.
Mihai a rămas să strângă lucrurile și a venit acasă seara.
Nu l-am lăsat să transforme totul într-o discuție despre intențiile lui bune.
— Vreau să văd toate documentele, i-am spus. Facturi, chitanțe, programări. Tot.
A doua zi, am mers împreună la clinică și am cerut explicații privind serviciile plătite și documentele emise.
Am aflat că Mihai achitase un pachet de investigații și servicii medicale private, dintre care o parte nici măcar nu fuseseră efectuate.
Clinica a confirmat că nicio procedură medicală nu fusese făcută în numele meu fără consimțământul meu.
Am solicitat anularea serviciilor neefectuate și restituirea sumelor corespunzătoare, conform contractului.
În cele din urmă, am recuperat o parte importantă din bani.
Dar problema dintre mine și Mihai nu dispăruse.
Timp de câteva săptămâni am dormit separat. Am discutat mult, uneori cu lacrimi, alteori cu furie.
Mihai a recunoscut că își dorise atât de mult un al doilea copil, încât începuse să creadă că știe mai bine decât mine ce trebuie făcut.
— Mi-a fost teamă că o să spui nu, mi-a mărturisit într-o seară.
— Și tocmai de aceea trebuia să mă întrebi.
A încuviințat.
Am decis să mergem la consiliere de cuplu, nu pentru că eram sigură că totul se va repara, ci pentru că voiam să înțelegem dacă mai putem avea încredere unul în celălalt.
Cu Valentina lucrurile au fost și mai complicate.
Nu puteam uita că participase la secretul lui Mihai.
Dar într-o după-amiază a venit la mine, fără cadouri și fără explicații lungi.
— Ioana, știu că nu am dreptul să-ți cer să mă ierți. Dar vreau să-ți spun ceva ce n-am avut curaj să-ți spun niciodată.
Am privit-o.
— Ce anume?
— Când am intrat în viața tatălui tău, tu aveai șaptesprezece ani. Te-am văzut suferind după mama ta și am crezut că, dacă stau deoparte, o să-ți fie mai ușor. Apoi au trecut anii și n-am mai știut cum să mă apropii.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Și de ce ai ales să te apropii de mine printr-o minciună?
— Pentru că am fost proastă. Am crezut că, dacă îl ajut pe Mihai, o să fac ceva bun pentru familia ta.
Am rămas tăcută.
— Nu vreau să-ți iau locul mamei, Ioana. N-am vrut niciodată. Dar mi-ar plăcea să pot fi cineva pe care te poți baza.
Nu am îmbrățișat-o atunci.
I-am spus doar că am nevoie de timp.
Au trecut câteva luni.
Mihai a început să-mi arate prin fapte că înțelege ce greșise. Am stabilit că nicio cheltuială importantă și nicio decizie medicală nu se ia fără acordul persoanei vizate.
Am continuat controalele recomandate de medic și am hotărât împreună să nu mai facem planuri pentru un al doilea copil până când eu nu mă voi simți pregătită.
Valentina a respectat distanța pe care i-am cerut-o. Nu m-a mai presat să o vizitez și nu a mai încercat să se implice în deciziile noastre.
Într-o duminică, Daria a venit la mine cu setul ei de ceai din lemn.
— Mami, vine bunica Valentina să bem ceai?
M-am uitat la fetița mea.
— Dacă o invităm, poate veni.
Daria a zâmbit și a fugit să-și caute telefonul de jucărie.
Am sunat-o eu pe Valentina.
— Dacă vrei, poți veni duminică după-amiază. Daria vrea să-ți arate ceșcuțele.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Vin cu drag, Ioana.
În ziua aceea, Valentina a venit cu o prăjitură simplă și s-a așezat lângă Daria, pe covor.
Le-am privit jucându-se și mi-am dat seama că nu trebuie să aleg între a uita totul și a ține supărare pentru totdeauna.
Puteam să păstrez limitele, să cer sinceritate și, în același timp, să las loc pentru schimbare.
Iar când Daria a ridicat o ceșcuță de lemn și a spus că bunica are cel mai bun ceai din lume, am zâmbit.
De data aceasta, nu mai exista niciun secret ascuns în spatele zâmbetului meu.