Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii pe ecranul telefonului lui Răzvan. Mesajul dispăruse, dar cuvintele îmi rămăseseră întipărite în minte.
“Contractul va fi pe numele amândurora.”
— Ce apartament, Răzvan? am întrebat.
Soțul meu a privit spre agentul de securitate, care tocmai termina verificarea bagajului.
— Oana, te rog. Nu aici.
— De șase luni îți scoți verigheta înainte să pleci la Cluj. Acum găsesc fotografii cu altă femeie și aflu că vă mutați împreună. Unde vrei să discutăm?
Agentul i-a închis trolerul și i l-a înapoiat. Verificarea se terminase, iar noi blocam locul.
M-am dat la o parte, lângă un perete, cu mâinile tremurând.
Răzvan m-a urmat.
— Nu e ceea ce crezi.
Am râs amar.
— Atunci spune-mi ce ar trebui să cred.
Și-a trecut mâna prin păr.
— O cheamă Diana. Lucrează la o firmă cu care colaborăm în Cluj.
— De când sunteți împreună?
A ezitat.
— De aproape șapte luni.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Șapte luni? Și eu te așteptam acasă, îți spălam cămășile și îți pregăteam bagajele?
— N-am vrut să te rănesc.
— Dar ai făcut-o în fiecare zi în care m-ai mințit.
Răzvan și-a coborât privirea.
— Lucrurile dintre noi nu mai mergeau de mult.
— Atunci trebuia să-mi spui. Nu să-ți scoți verigheta și să te prefaci că ești burlac în alt oraș.
Telefonul lui a vibrat din nou.
De data aceasta l-a întors imediat cu ecranul în jos.
— Diana? am întrebat.
N-a răspuns.
— Știe că ești însurat?
A tăcut câteva secunde.
— I-am spus că suntem despărțiți.
M-am uitat la el fără să clipesc.
— Despărțiți? Răzvan, azi-dimineață m-ai sărutat înainte să ieșim din casă!
— Oana, voiam să-ți spun după ce rezolvam cu apartamentul.
Atunci am înțeles că nu era o aventură pe care încerca s-o încheie. Își pregătea o altă viață, în timp ce eu continuam să cred că avem una împreună.
— Și cutiuța mea? am întrebat.
— Ce cutiuță?
— Cea cu fotografia de la cununie. Eu am pus-o în valiză. Nu fotografiile cu Diana.
Răzvan a închis ochii.
— Ea mi-a pregătit o parte din bagaj aseară, la Cluj. Am venit de acolo cu mașina firmei și am dormit la un hotel lângă aeroport.
Am simțit că mi se face rău.
— Dar aseară mi-ai spus că ești la birou până târziu.
— Știu.
— Deci nici măcar n-ai dormit acasă înainte de plecare?
— Nu.
M-am sprijinit de perete.
Timp de șase luni îmi explicasem singură fiecare lucru ciudat. Că are mult de muncă. Că e obosit. Că telefonul de serviciu trebuie să rămână privat.
Îi găsisem scuze pentru că îl iubeam.
— Oana, putem discuta când ne întoarcem? m-a întrebat. Am un zbor important.
L-am privit.
— Du-te, Răzvan. Nu te mai rețin.
— Și noi?
— Noi nu mai existăm așa cum credeam eu.
Mi-am luat bagajul și am mers spre poarta mea de îmbarcare.
În avionul spre Iași am plâns în tăcere, cu fruntea lipită de geam. Nu pentru că pierdusem un bărbat perfect, ci pentru că descoperisem că omul cu care împărțisem nouă ani din viață își construise o altă existență fără să aibă curajul să-mi spună.
La Iași, după întâlnirea cu clientul, am rămas peste noapte la o prietenă din facultate, Mihaela.
I-am povestit tot.
M-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Oana, ce vrei să faci?
— Nu știu. Dar nu vreau să mă întorc acasă și să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat.
— Atunci nu te grăbi să iei o hotărâre pentru el. Ia-o pentru tine.
În dimineața următoare, Răzvan m-a sunat.
— Am vorbit cu Diana, mi-a spus. I-am explicat că lucrurile sunt complicate.
— Ce i-ai explicat? Că soția ta a aflat că există?
— Oana, nu trebuie să fii crudă.
— Eu sunt crudă?
A oftat.
— Diana credea că divorțul nostru e aproape gata.
Am rămas fără cuvinte.
— Deci i-ai spus că am început divorțul?
— Da.
— Și când aveai de gând să-mi spui și mie?
N-a răspuns.
Atunci am închis telefonul.
Când m-am întors în București, Răzvan era acasă. Își pusese verigheta la loc.
M-am uitat la mâna lui și am simțit o tristețe pe care n-o pot descrie.
— De ce o porți acum? l-am întrebat.
— Pentru că vreau să încercăm să reparăm lucrurile.
— Ai rupt totul în timp ce eu credeam că suntem bine.
— Am greșit. Dar nouă ani nu pot fi aruncați la gunoi.
— Nu eu i-am aruncat, Răzvan.
Am discutat ore întregi.
Mi-a spus că Diana îl făcuse să se simtă din nou tânăr, admirat, important. Că deplasările la Cluj deveniseră o evadare din rutina noastră.
— Și eu ce eram? am întrebat.
— Soția mea.
— Nu. Eram femeia care îți ținea viața în ordine cât tu îți făceai alta.
A început să plângă.
Pentru prima dată, nu m-am grăbit să-l consolez.
În zilele următoare am consultat un avocat pentru a înțelege ce presupune divorțul și cum se împart bunurile dobândite în timpul căsătoriei.
Nu am schimbat încuietorile, nu i-am luat lucrurile și nu am încercat să-l pedepsesc financiar.
I-am spus doar că vreau să locuim separat până când lucrurile se clarifică.
Răzvan s-a mutat temporar într-un apartament închiriat.
După două săptămâni, Diana m-a contactat.
Mi-a scris că nu știa că suntem încă împreună și că Răzvan îi spusese că divorțul era deja în curs.
Nu i-am răspuns imediat.
Apoi i-am trimis un singur mesaj:
“Nu știu ce ți-a promis. Mie mi-a promis fidelitate în fața familiei și a prietenilor noștri. Îți doresc să nu treci niciodată prin ce trec eu acum.”
Nu am mai discutat cu ea.
După o lună, Răzvan mi-a spus că relația cu Diana se terminase.
— Vreau să mă întorc acasă, Oana.
L-am privit.
— Și dacă ea nu te-ar fi părăsit, ai mai fi vrut?
A rămas tăcut.
Răspunsul era acolo.
Am decis să divorțăm.
Nu a fost o hotărâre luată din furie. Am avut nopți în care mi-am amintit vacanțele noastre, serile în care râdeam și toate planurile făcute împreună.
Dar de fiecare dată reveneam la aceeași întrebare: cum aș mai putea avea încredere într-un om care își scotea verigheta înainte de fiecare călătorie și apoi se întorcea acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
Au trecut câteva luni până când am reușit să ne separăm viețile.
Mi-am păstrat serviciul, am continuat proiectele de arhitectură și m-am mutat într-un apartament mai mic, aproape de birou.
Într-o dimineață, în timp ce îmi pregăteam bagajul pentru o deplasare la Brașov, am găsit într-un sertar fotografia de la cununia noastră.
Aceeași fotografie pe care o pusesem în cutiuța din valiza lui Răzvan.
Am privit-o câteva clipe.
Eram amândoi tineri, fericiți, convinși că nimic nu ne poate despărți.
N-am rupt fotografia.
Am pus-o într-un plic și am închis sertarul.
Apoi mi-am luat geanta și am ieșit.
La aeroport, în timp ce așteptam îmbarcarea, am privit oamenii care își luau rămas-bun de la cei dragi.
Unii se îmbrățișau. Alții se sărutau. Un bărbat își ținea soția de mână până în ultima clipă.
Mi-am amintit cum Răzvan își scotea verigheta înainte de fiecare plecare.
Atunci crezusem că problema era un inel.
Acum știam că problema fusese alegerea lui de a trăi două vieți.
Iar eu nu mai aveam de gând să-mi petrec restul vieții verificând dacă omul de lângă mine își poartă sau nu verigheta.
Voiam o căsnicie în care fidelitatea să nu depindă de un obiect uitat într-un sertar.
Și, pentru prima dată după mult timp, eram pregătită să-mi construiesc o viață în care să nu mai fiu nevoită să mă întreb dacă sunt singura femeie care așteaptă pe cineva să se întoarcă acasă.