Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Ciprian, încercând să înțeleg ce tocmai auzisem.
— Cine a aranjat înmormântarea? Și cine era omul din sicriu?
Ciprian și-a coborât vocea.
— Unchiul meu, Dumitru. Cel care a venit la spital și s-a ocupat de toate.
— Omul acela pe care nu-l văzusem niciodată până atunci?
— Da.
M-am tras spre geamul autobuzului.
— Ciprian, eu am plâns lângă sicriul acela! Am sărutat lemnul pentru că nu m-au lăsat să-ți văd fața! Și tu erai viu?
— Irina, dacă mă asculți până la capăt, o să înțelegi.
— Atunci vorbește!
A privit spre culoarul autobuzului, apoi a început.
Tatăl lui murise cu aproape un an înainte să ne căsătorim. Lăsase în urmă o firmă de transporturi, două hale și mai multe terenuri în județul Alba.
Ciprian avea dreptul la o parte din avere, dar exista un conflict între moștenitori. Unchiul Dumitru administra firma și încerca să obțină controlul asupra bunurilor.
— Tata lăsase un testament, mi-a explicat Ciprian. În el scria că voi primi o sumă importantă dacă îndeplinesc anumite condiții.
— Ce condiții?
— Să nu mă căsătoresc până la finalizarea împărțirii averii.
M-am uitat la el.
— Și ai acceptat așa ceva?
— Am crezut că putem aștepta. Dar tu voiai să ne căsătorim, iar eu nu voiam să te pierd.
— Nu eu te-am obligat să faci nunta, Ciprian!
A tăcut.
— Tu ai insistat să stabilim data! Tu ai ales restaurantul!
— Pentru că te iubeam!
Am râs amar.
— M-ai iubit atât de mult, încât m-ai lăsat să te îngrop?
Ciprian și-a frecat fruntea.
— Dumitru mi-a spus că există o soluție. Dacă familia credea că am murit înainte să se afle oficial de căsătorie, partea mea putea fi revendicată ulterior printr-un aranjament făcut de el.
— Ce aranjament?
— Urma să-mi dea banii după ce se încheiau procedurile.
Atunci am înțeles că nu vorbeam despre o neînțelegere, ci despre o înșelăciune pregătită.
— Și omul mort?
Ciprian a înghițit în sec.
— În noaptea nunții, un bărbat a făcut stop cardiac în apropierea restaurantului. Era singur, iar asupra lui nu s-au găsit imediat documente. Dumitru a profitat de confuzie.
— Cum?
— A reușit să facă în așa fel încât documentele mele să ajungă lângă acel om. Apoi a intervenit în identificarea lui.
Am simțit că mi se face rău.
— Vrei să spui că un om necunoscut a fost îngropat sub numele tău?
— Da.
— Și familia lui? Dacă avea soție? Copii? O mamă care îl căuta?
Ciprian n-a răspuns.
— Doamne Dumnezeule, Ciprian! Tu te gândești numai la bani!
— Nu înțelegi! Erau aproape trei milioane de lei!
— Și cât valorează viața unui om, Ciprian? Dar durerea mea?
A încercat să-mi atingă mâna. M-am retras.
— Am făcut totul ca să avem un viitor mai bun.
— Nu. Ai făcut-o pentru bani. Eu eram fericită cu tine în apartamentul nostru închiriat.
Autobuzul se apropia de Turda.
Am scos telefonul.
Ciprian a încremenit.
— Ce faci?
— Sun la poliție.
— Irina, nu! Dacă mă denunți, pierdem tot!
— Ce pierdem? Eu mi-am pierdut deja soțul. Acum aflu că nici măcar nu-l cunoscusem.
M-a prins de încheietură, dar mi-a dat drumul imediat când m-am ridicat.
— Te rog, gândește-te!
— M-am gândit destul.
Am mers spre șofer și i-am spus că am nevoie de ajutor. La următoarea oprire am coborât și am sunat la 112.
Ciprian a încercat să plece, dar a rămas în apropiere când a văzut că oamenii se uitau la noi.
Polițiștii au venit și ne-au condus pentru declarații.
Le-am povestit tot ce știam. Am predat mesajele, fotografiile de la nuntă și documentele pe care le aveam.
Ciprian a fost audiat separat.
În zilele următoare, autoritățile au început verificări privind identitatea persoanei înmormântate, documentele medicale și modul în care fusese declarat decesul.
Au fost analizate înregistrări, declarații și acte. Ancheta a stabilit că existaseră nereguli grave în identificarea trupului și suspiciuni privind folosirea unor documente false.
Unchiul Dumitru a fost cercetat pentru implicarea sa.
Dar cel mai greu moment pentru mine a venit când am aflat cine fusese omul îngropat.
Se numea Vasile Dobre. Avea cincizeci și opt de ani și locuia singur într-o comună din județul Cluj. Avea o soră care îl căutase după ce nu mai răspunsese la telefon.
Când am auzit asta, am plâns.
Nu-l cunoscusem niciodată, dar participasem la înmormântarea lui fără să știu.
M-am gândit la sora lui, la zilele în care își căutase fratele, în timp ce eu plângeam lângă sicriul lui.
Am cerut, prin autorități, să i se transmită că îmi pare rău pentru ce se întâmplase. Nu pentru că eram vinovată, ci pentru că durerea noastră fusese folosită de aceiași oameni.
Ancheta a continuat luni întregi. Au fost verificate documentele succesorale, iar presupusa condiție din testament s-a dovedit mult mai complicată decât povestise Ciprian.
Avocatul pe care l-am consultat mi-a explicat că o clauză prin care un moștenitor este penalizat pentru simplul fapt că se căsătorește poate ridica probleme serioase de validitate juridică.
Ciprian nici măcar nu încercase să clarifice legal situația.
Preferase să creadă promisiunile unchiului său și să participe la o înșelăciune.
Când l-am revăzut, după câteva luni, mi-a cerut să vorbim.
Ne-am întâlnit în prezența avocaților.
— Irina, știu că am greșit, mi-a spus. Dar încă te iubesc.
L-am privit fără să simt furia de la început.
— Ciprian, eu am fost la înmormântarea ta. Am stat nopți întregi cu hainele tale în brațe. Am crezut că viața mea s-a terminat.
A început să plângă.
— Îmi pare rău.
— Și mie. Dar nu pentru banii pe care i-ai pierdut. Îmi pare rău pentru omul care ai ales să devii.
— Putem începe de la capăt?
Am clătinat din cap.
— Nu pot construi o căsnicie cu cineva care m-a făcut să-i plâng moartea pentru o avere.
Am început demersurile pentru desfacerea căsătoriei. Situația juridică a decesului declarat în mod eronat și a documentelor întocmite a trebuit clarificată separat, prin procedurile legale.
Nu a fost rapid și nici simplu.
Au existat audieri, termene și multe zile în care am simțit că trăiesc într-o poveste absurdă.
Dar încet, lucrurile au început să se așeze.
M-am întors la serviciu, am schimbat apartamentul și am încetat să mai caut explicații pentru fiecare minciună a lui Ciprian.
Într-o duminică, mătușa mea din Turda m-a întrebat:
— Irina, dacă ai putea da timpul înapoi, te-ai mai urca în autobuzul acela?
Am zâmbit trist.
— Da. Pentru că, dacă nu mă urcam, aș fi rămas văduva unui om care era viu și aș fi continuat să iubesc o minciună.
Am privit verigheta pe care o păstrasem într-o cutie.
Ciprian îmi promisese în ziua nunții că nimeni nu ne va despărți.
Nu banii ne despărțiseră. Nici familia lui.
Ne despărțise hotărârea lui de a transforma dragostea mea într-un instrument pentru o avere.
Iar eu, după ce îl îngropasem o dată, am ales să nu-mi îngrop și restul vieții alături de el.