Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Polițistul a lăsat pixul jos și a privit-o atent pe Raluca.
— Unde este femeia despre care vorbiți?
— Într-o casă de lângă Ștefănești. Nu știu adresa exactă, dar pot să vă arăt drumul. Vă rog să vă grăbiți!
— Cum o cheamă?
— Mihaela. Are douăzeci și doi de ani. A născut acum șase zile.
M-am uitat la fetița din pătuț, apoi la fiica mea.
— Raluca, cum ai ajuns tu acolo?
A început să plângă.
— Mamă, îți amintești de Anca, colega mea de la fostul serviciu? M-a rugat să ajut o fată însărcinată care nu avea pe nimeni. Mi-a spus că trebuie doar s-o duc la o consultație.
Raluca lucra ca asistentă într-un cabinet stomatologic. Mai ajutase cunoscuți să găsească medici, așa că nu mi se păruse ciudat când spusese că are o problemă de rezolvat.
— Am dus-o pe Mihaela la o clinică privată, a continuat. Acolo ne-a întâmpinat doctorul Stănescu. Mi-a spus că fata urma să nască în curând și că avea nevoie de supraveghere.
— Și de ce n-ai venit acasă? am întrebat.
— Pentru că am auzit o discuție pe care nu trebuia s-o aud.
Polițistul s-a aplecat ușor spre ea.
— Ce discuție?
— Doctorul vorbea cu un bărbat despre un cuplu care plătise bani ca să primească bebelușul după naștere. Spunea că Mihaela semnase niște documente și că nu se mai putea răzgândi.
Am simțit un fior rece.
— Voiau să-i ia copilul?
— Asta am înțeles. Mihaela mi-a spus că acceptase inițial să dea copilul spre adopție, fiindcă nu avea bani și locuia într-un centru de găzduire. Dar apoi se răzgândise. Voia să-și păstreze fetița.
Polițistul a notat fiecare cuvânt.
— Ce s-a întâmplat când ați încercat să plecați?
— Un bărbat mi-a luat telefonul. Mi-a spus că știu unde locuiesc și că am doi copii. M-am speriat. Mi-au cerut să rămân și să ajut la îngrijirea Mihaelei.
— V-au încuiat?
— În primele zile, da. După aceea m-au lăsat să mă mișc prin casă, dar nu să plec singură. Mi-au spus că dacă vorbesc, o să am probleme.
Am strâns marginea mesei.
Fiica mea fusese la câțiva kilometri de mine, iar eu îmi imaginam că zace undeva, într-un șanț.
— Și fetița? am întrebat.
Raluca a privit-o cu o duioșie dureroasă.
— Mihaela a născut într-o unitate medicală. După externare au dus-o înapoi în casa aceea. I-au spus că bebelușul va fi preluat de o familie și că nu mai poate schimba nimic.
— Dar brățara de la gleznă? a întrebat polițistul.
— Nu știu exact ce este. Unul dintre bărbați a pus-o acolo și a spus că trebuie să știe unde se află copilul până la predare.
Polițistul i-a cerut colegului să fotografieze obiectul și să solicite verificarea lui de către personal competent, fără să-l îndepărteze atunci.
— Cum ați reușit să plecați?
— Azi-noapte, Mihaela mi-a spus că dimineață urma să vină cineva după fetiță. M-a rugat s-o duc la poliție. Unul dintre bărbați plecase, iar celălalt adormise. Am ieșit prin spatele casei și am mers până la un drum mai mare. Un șofer m-a adus în oraș. Nu i-am spus decât că am nevoie să ajung acasă urgent.
— De ce n-a venit și Mihaela?
Raluca și-a acoperit fața.
— Era slăbită după naștere. Abia se ridica din pat. Mi-a spus să salvez copilul și să trimit ajutor după ea.
Polițiștii au transmis imediat informațiile colegilor și au cerut intervenția echipajelor competente. A fost solicitat și un echipaj medical pentru fetiță.
Înainte să plece să indice locul, Raluca s-a apropiat de mine.
— Mamă, ai grijă de Matei și Ilinca.
Am prins-o de mâini.
— Ai să te întorci, fata mea?
— Mă întorc. De data asta îți spun unde merg.
Am privit-o cum pleacă însoțită de polițiști și am simțit aceeași teamă ca în dimineața în care dispăruse.
Dar acum știam că nu era singură.
Fetița a fost dusă la spital pentru evaluare, iar eu am rămas cu nepoții. Bogdan i-a luat la el pentru câteva zile, ca să pot fi alături de Raluca când avea nevoie.
Spre seară, fiica mea m-a sunat.
— Mamă, au găsit-o pe Mihaela!
M-am așezat pe marginea patului.
— E bine?
— E la spital. Era foarte slăbită, dar medicii o îngrijesc. Au găsit și documente în casă.
Raluca a făcut o pauză.
— Mamă, nu era singura femeie despre care aveau acte acolo.
Ancheta a continuat în săptămânile următoare. Au fost audiate mai multe persoane, au fost verificate documentele medicale și financiare, iar autoritățile au cercetat suspiciunile privind constrângerea unor femei vulnerabile și încercarea de a ocoli procedurile legale de adopție.
Brățara de la glezna fetiței a fost ridicată pentru examinare. Ulterior, anchetatorii ne-au comunicat că dispozitivul putea transmite informații de localizare, însă rolul lui exact în activitățile cercetate urma să fie stabilit prin probe.
Nu toate lucrurile s-au lămurit imediat. Doctorul Stănescu și persoanele implicate au fost cercetate, iar stabilirea vinovăției lor a rămas în sarcina justiției.
Pentru mine, cel mai important era că Raluca se întorsese și că Mihaela era în siguranță.
După câteva zile, fiica mea a venit acasă.
Matei a alergat spre ea și s-a agățat de mijlocul ei.
— Mamă, ai fost plecată foarte mult!
Raluca a îngenuncheat și l-a strâns la piept.
— Știu, puiule. Îmi pare rău că te-am speriat.
Ilinca a venit cu păpușa ei preferată.
— Ai adus bebelușul?
Raluca a zâmbit printre lacrimi.
— Nu, iubita mea. Bebelușul este cu mama lui.
Am văzut cum Matei se uită atent la fața surorii lui.
— Tu ai salvat-o?
Raluca l-a mângâiat pe obraz.
— Am încercat să fac ce era bine. Dar data viitoare când cineva are nevoie de ajutor, o să cer sprijin mai repede.
Au trecut câteva luni.
Mihaela a primit sprijin social și consiliere pentru a-și putea îngriji fetița. După evaluările necesare, a putut locui împreună cu ea într-un centru destinat mamelor aflate în dificultate, iar ulterior a început să-și construiască o viață independentă.
Într-o după-amiază de primăvară, Mihaela a venit la noi împreună cu fetița.
O chema Maria.
Era un copil sănătos, cu ochi mari și păr negru, care râdea când Raluca îi făcea fețe amuzante.
Mihaela mi-a prins mâinile.
— Doamnă Elena, nu știu cum să vă mulțumesc.
— Mie n-ai pentru ce. Fiica mea a fost cea care te-a ajutat.
— Și dumneavoastră ați crezut-o.
M-am uitat la Raluca.
— E copilul meu. Cum să n-o cred când o văd atât de speriată?
Mihaela a început să plângă.
— Eu n-am avut pe nimeni care să mă creadă.
Am îmbrățișat-o.
În ziua aceea am înțeles că uneori oamenii ajung în situații cumplite nu pentru că sunt slabi, ci pentru că cineva profită de faptul că sunt singuri.
Raluca s-a întors la serviciu după ce și-a revenit și a continuat să coopereze cu anchetatorii. A primit sprijin psihologic pentru ceea ce trăise și a învățat să nu mai poarte singură povara unor probleme care necesitau intervenția autorităților.
Într-o seară, când am rămas doar noi două, am întrebat-o:
— Raluca, dacă ai putea da timpul înapoi, te-ai mai duce s-o ajuți pe Mihaela?
A stat puțin pe gânduri.
— Aș ajuta-o, mamă. Dar n-aș mai intra singură într-un loc necunoscut și n-aș mai crede că pot rezolva totul fără să cer ajutor.
Am încuviințat.
— Asta voiam să aud.
M-a luat în brațe.
— Știi ce m-a ținut în picioare în zilele alea?
— Ce?
— Gândul că Matei și Ilinca sunt cu tine. Știam că, orice s-ar întâmpla cu mine, nu sunt singuri.
Am strâns-o la piept.
Zece zile trăisem cu spaima că nu-mi voi mai vedea fiica niciodată.
Iar când se întorsese cu un copil necunoscut în brațe, mă temusem că făcuse ceva îngrozitor.
Adevărul fusese mult mai complicat.
Fiica mea nu adusese acasă un copil pe care voia să-l păstreze. Îl adusese acolo unde știa că cineva va cere ajutor pentru el.
Iar în ziua în care am văzut-o pe Maria adormind liniștită în brațele mamei sale, am simțit că cele zece zile de groază nu mai erau doar o amintire dureroasă.
Erau și motivul pentru care o fetiță se afla acolo unde trebuia să fie: lângă mama ei, în siguranță.