Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ținut telefonul la ureche câteva secunde, ascultând respirația nervoasă a lui Cătălin.
— Ce faci când ajungi acasă? am întrebat.
— Adriana, nu mă provoca! Sunt aici cu mama, cu Nicoleta, cu toată lumea! Ne faci de râs!
M-am uitat la fotografia de pe telefon, în care Rodica ridica paharul de șampanie.
— Nu eu v-am făcut de râs, Cătălin. Voi ați ales restaurantul. Voi ați comandat. Voi ați hotărât că eu nu merit să stau la aceeași masă cu voi.
— Era doar o ieșire! Nu trebuia să faci atâta scandal!
— Atunci plătiți-o.
În spatele lui am auzit vocea Rodicăi.
— Dă-mi telefonul! Vreau să vorbesc cu ea!
Cătălin a oftat, apoi mi-a întins-o, probabil convins că mama lui mă va pune la punct.
— Adriana, ce obrăznicie e asta? a început Rodica. De Crăciun ne lași fără bani în restaurant?
— Doamnă Rodica, dumneavoastră ați scris că sărbătorile sunt mai frumoase fără mine. V-am respectat dorința.
— Era o glumă!
— Atunci râdeți și când vine nota.
Am închis.
Pentru prima dată în unsprezece ani, nu m-am grăbit să repar o problemă creată de familia soțului meu.
Mi-am desfăcut șorțul, l-am împăturit și l-am așezat pe spătarul unui scaun. Era șorțul bunicii mele, femeia care mă învățase să gătesc și să nu-mi fie rușine de muncă.
Apoi am strâns mâncarea, am pus-o la rece și am sunat o vecină în vârstă, care locuia singură.
— Tanti Ileana, ați mâncat ceva bun de Crăciun?
— O supă, maică. De ce?
— Vă aduc eu mâine câteva bunătăți.
La restaurant, lucrurile s-au rezolvat până la urmă fără mine. Nicoleta și cumnatul meu au făcut rost de bani prin transferuri din conturile lor personale, iar Cătălin a achitat diferența cu propriul card.
Dar umilința de a fi nevoiți să-și împartă nota i-a înfuriat mai tare decât orice le-aș fi putut spune.
Cătălin a ajuns acasă aproape de miezul nopții.
A intrat trântind ușa.
— Ai idee prin ce ne-ai făcut să trecem?
Stăteam în sufragerie, cu o cană de ceai.
— Da. Ați fost nevoiți să plătiți o cină pe care ați comandat-o.
— Mama a început să plângă în restaurant!
— Eu am plâns aici, Cătălin. Singură, lângă nouă farfurii. Dar pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă sunt bine.
A făcut câțiva pași spre mine, apoi s-a oprit.
— Nu înțelegi. Era o seară pentru familie.
— Și eu ce sunt?
N-a răspuns.
— Spune-mi, Cătălin. După unsprezece ani de căsnicie, eu ce sunt pentru voi? Femeia care gătește, plătește ratele și vă pune cardurile la dispoziție?
— Exagerezi.
I-am arătat fotografia și comentariul mamei lui.
A citit, apoi a întors privirea.
— Mama are un fel mai prost de a glumi.
— Dar tu ai râs.
Tăcerea lui mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.
— Vreau să dormi în camera de oaspeți în noaptea asta. Mâine discutăm despre cum ne organizăm mai departe.
— Mă dai afară din dormitorul meu?
— Nu. Îți cer spațiu. Dacă nu putem discuta liniștit, o facem mâine.
A plecat bombănind.
A doua zi, contabilul firmei, domnul Ionescu, m-a sunat după ce a verificat tranzacțiile.
— Doamnă Adriana, avem o problemă mai mare decât cina de aseară.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce problemă?
— În ultimele opt luni, pe cardurile suplimentare apar cheltuieli personale de peste 43.000 de lei. Restaurante, haine, combustibil pentru mașini care nu aparțin firmei și două rezervări la hotel.
M-am așezat.
— Patruzeci și trei de mii?
— Da. Unele plăți sunt înregistrate în contabilitate drept cheltuieli de protocol sau deplasări. Trebuie să verificăm documentele justificative și să corectăm ce nu are legătură cu activitatea firmei.
Am cerut extrasele și am început să le citesc.
Am găsit o rezervare de weekend la Sinaia, făcută în perioada în care Cătălin îmi spusese că pleacă la o întâlnire cu un client.
Am găsit cumpărături de haine pentru Rodica și Nicoleta.
Și am găsit o plată de aproape 6.000 de lei pentru un sejur la munte, făcută chiar în luna în care eu amânasem cumpărarea unui cuptor profesional pentru firmă.
Când Cătălin a coborât, i-am pus extrasele în față.
— Explică-mi.
Le-a răsfoit fără grabă.
— Sunt cheltuieli de familie.
— Sunt bani ai firmei, Cătălin. Nu bani de buzunar.
— Firma asta am construit-o împreună!
— Am muncit amândoi la început. Nu neg asta. Dar nici tu nu poți decide singur că banii firmei plătesc vacanțele rudelor tale.
Pentru prima dată, nu mai avea o replică pregătită.
În săptămânile următoare am lucrat cu contabilul și cu un avocat pentru a separa cheltuielile personale de cele profesionale, a clarifica responsabilitățile și a recupera sumele care puteau fi recuperate legal.
Cardurile suplimentare au rămas blocate. Am stabilit proceduri noi pentru aprobarea plăților și am revizuit accesul la conturile firmei.
Nu am încercat să-i iau lui Cătălin banii personali și nici să-l las fără drepturile pe care le avea.
Dar am refuzat să mai finanțez mesele, vacanțele și cumpărăturile familiei lui.
Rodica m-a sunat de mai multe ori.
— Ai distrus familia pentru niște bani!
— Nu banii au distrus-o, doamnă Rodica. Felul în care m-ați tratat.
— Cătălin merita o femeie care să-i respecte mama!
— Atunci sper să învețe și el să-și respecte soția.
Am închis și nu am mai continuat discuția.
Cătălin a încercat să se împace cu mine. Mi-a adus flori, mi-a propus o vacanță și mi-a spus că mama lui nu va mai face comentarii.
Dar când i-am cerut să recunoască în fața familiei ce se întâmplase și să participe la clarificarea cheltuielilor, a început iar să se apere.
— Nu pot să-mi umilesc mama pentru tine!
Atunci am înțeles că nu era pregătit să schimbe nimic.
După câteva luni de discuții și consiliere de cuplu, am decis să ne despărțim. Am început procedurile de divorț și de clarificare a bunurilor comune, inclusiv a eventualelor drepturi legate de firmă.
Nu a fost simplu. Au existat reproșuri, negocieri și seri în care m-am întrebat dacă nu cumva cer prea mult.
Dar de fiecare dată îmi aminteam masa aceea de Crăciun, pregătită pentru nouă oameni care hotărâseră că eu nu merit să fiu printre ei.
Un an mai târziu, în prima zi de Crăciun, nu am mai pregătit nouă farfurii.
Am invitat la mine patru oameni: pe tanti Ileana, pe contabila care mă ajutase să pun ordine în firmă și pe doi prieteni vechi care fuseseră alături de mine în lunile grele.
Am gătit sarmale, friptură și cozonac. Dar de data aceasta nu am petrecut douăsprezece ore singură în bucătărie.
Am pregătit totul împreună, am râs și ne-am așezat la masă fără să așteptăm pe nimeni care nu voia să vină.
La un moment dat, tanti Ileana mi-a admirat șorțul brodat.
— Ce frumos e, Adriana! Cine ți l-a făcut?
— Bunica mea.
— Se vede că l-a lucrat cu drag.
Am zâmbit.
Bunica îmi spusese cândva că o masă bună nu se măsoară după câți oameni se așază la ea, ci după câți se bucură sincer că sunt acolo.
În seara aceea, telefonul meu a rămas liniștit.
Nu mai aveam carduri de blocat, explicații de cerut sau oameni de convins că merit respect.
Aveam o firmă pe care continuam să o conduc, o casă în care mă simțeam în siguranță și câțiva oameni care mă prețuiau pentru ceea ce eram, nu pentru ceea ce puteam plăti.
Iar când am stins lumânările, m-am uitat la cele cinci farfurii goale și am simțit ceva ce nu mai simțisem de mulți ani.
Nu singurătate.
Liniște.