Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am traversat holul aproape alergând și am deschis ușa. În prag erau Larisa și Ștefan, cu obrajii înroșiți de frig și zăpadă pe umeri. Fiica mea ținea în mână o sticlă de vin, iar tânărul avea geaca încheiată până sub bărbie.
— Larisa! Unde ai fost? Te-am căutat peste tot!
— Am fost în siguranță, mamă. Putem să intrăm?
M-am dat imediat la o parte. Larisa a pășit în hol, urmată de Ștefan, care și-a șters încălțămintea pe preș înainte să intre.
— V-am așteptat toată seara, am spus. Telefonul tău este aici, portofelul la fel. Nici nu știam unde să te caut.
Larisa a pus sticla de vin pe comodă, lângă lucrurile uitate.
— Știu. Am observat după ce am plecat. Dar eram deja departe și nu voiam să ne întoarcem cât timp erai atât de supărată.
— Și unde ați stat? Afară a nins toată seara!
Ștefan a răspuns înaintea ei.
— Am mers la un prieten de-al meu. Ne-a primit la el și am stat acolo până acum. Larisa a fost bine.
Am simțit că mi se mai domolește teama. Mă gândisem la toate lucrurile rele care li s-ar fi putut întâmpla, fără să știu măcar dacă aveau unde să se adăpostească.
— De ce nu m-ați sunat?
Larisa m-a privit.
— De pe ce telefon, mamă? Al meu era aici. Ștefan a încercat să te sune de pe al lui, dar nu avea numărul tău. Eu nu îl știu pe de rost.
Mi-am amintit că nici eu nu aveam numărul lui Ștefan. Îi cerusem fiicei mele de atâtea ori să-mi spună unde merge și cu cine, dar nu mă interesasem niciodată să-l cunosc pe omul cu care își petrecea timpul.
— Puteați să vă întoarceți mai devreme, am spus, deși îmi dădeam seama că nu era cea mai potrivită observație.
— Mamă, noi am venit, dar tu ne-ai dat afară. De acum, Crăciunul îl facem la noi.
Am rămas cu mâna pe spătarul scaunului din hol. Larisa nu ridicase vocea. Vorbea limpede, de parcă se gândise mult la cuvintele acelea.
— Cum adică la voi? Tu ai casa ta, dar aici este casa în care ai crescut.
— Știu. Și o să vin să te văd. Dar nu mai vreau să fie obligatoriu să petrecem fiecare Crăciun aici, după regulile tale.
— Eu doar am vrut să știu cine vine la masa mea.
— Puteai să-mi spui că te-a deranjat că nu te-am anunțat. Puteai să-i spui lui Ștefan că preferai să ne cunoaștem altă dată. Dar ne-ai alungat în zăpadă.
Am privit spre tânărul care stătea lângă ea. Nu încerca să intervină și nici nu părea dornic să-mi reproșeze ceva.
— Ștefan, am spus, îmi pare rău că am ridicat vocea la tine.
— Nu-i nimic, doamnă Tatiana.
— Ba este, a intervenit Larisa. Nu trebuie să spui că nu-i nimic. Mama a greșit.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu eram obișnuită să o aud vorbind astfel. Ani întregi, Larisa fusese copilul care mă asculta, mă întreba înainte să ia o decizie și încerca să nu mă supere.
Acum stătea în fața mea ca o femeie adultă, cu propriile alegeri.
— Haideți în sufragerie, am spus. Am pregătit atâta mâncare și n-a venit nimeni.
Larisa s-a uitat spre masa din camera alăturată.
— Știm. Ne-a spus mătușa că rudele au renunțat să mai vină.
— Toți m-au judecat fără să mă asculte.
— Te-au ascultat, mamă. Dar au aflat că ne-ai dat afară și au hotărât să nu mai vină.
Nu am mai răspuns. I-am condus în sufragerie și am aprins din nou luminile bradului.
Pe masă erau încă cele zece farfurii. Strânsesem doar câteva șervețele și mutasem platourile mai aproape de bucătărie. Larisa s-a oprit lângă scaunul pe care obișnuia să stea.
— Ai pregătit totul singură?
Am încuviințat.
— De două zile gătesc. Am vrut să fie ca înainte, când trăia tatăl tău.
Larisa a trecut cu mâna peste spătarul scaunului.
— Știu că îți este dor de tata. Și mie îmi este. Dar nu putem să facem fiecare Crăciun exact la fel numai pentru că ne este teamă să schimbăm ceva.
M-am așezat. Mi-am dat seama că, de când murise soțul meu, încercasem să păstrez toate obiceiurile neschimbate. Aceleași feluri de mâncare, aceleași locuri la masă, aceeași ordine în care deschideam cadourile.
Crezusem că astfel păstrez familia aproape. Nu observasem că Larisa crescuse și că viața ei nu mai încăpea în programul pe care îl făceam eu.
Ștefan a întrebat dacă poate ajuta cu ceva. I-am spus că nu este nevoie, dar Larisa s-a dus în bucătărie și a adus trei farfurii curate.
— Dacă tot am venit, măcar să mâncăm ceva, a spus ea.
Am încălzit sarmalele și friptura. Am stat la masă aproape o oră, dar conversația a fost scurtă. Ștefan mi-a povestit unde lucrează și cum o cunoscuse pe Larisa. L-am ascultat fără să-l mai întrerup cu întrebări despre planurile lor.
La un moment dat, Larisa a observat pachetul de sub brad, pe care îi scrisesem numele.
— Este pentru tine, i-am spus.
L-a desfăcut și a găsit puloverul pe care îl alesesem cu grijă. Mi-a mulțumit, apoi l-a pus lângă geanta ei.
— Mamă, nu vreau să crezi că nu te mai iubesc, mi-a spus. Dar am nevoie să înțelegi că pot lua decizii fără să-ți cer voie pentru fiecare lucru.
Am început să plâng. Nu mai puteam să mă prefac că sunt doar supărată pe ea. Mă durea gândul că, într-o singură seară, reușisem să o îndepărtez atât de mult.
— Eu am vrut să vă țin pe toți aproape, am spus.
— Atunci trebuie să ne lași să venim de bunăvoie, nu pentru că ne simțim obligați.
N-am știut ce să-i răspund. Am rămas la masă, ascultându-i cum vorbeau despre drumul înapoi și despre vreme. Nu le-am mai adresat niciun cuvânt în restul serii.
Când s-au ridicat să plece, Larisa și-a luat telefonul și portofelul de pe comodă. Ștefan a îmbrăcat geaca, apoi a luat sticla de vin pe care o aduseseră.
— Las-o aici, i-am spus încet.
A pus-o înapoi pe comodă.
Larisa m-a îmbrățișat înainte să iasă. Am ținut-o câteva clipe în brațe, apoi i-am dat drumul. Nu i-am cerut să rămână și nici nu am încercat să o conving să se răzgândească.
După plecarea lor, am strâns masa. Am pus mâncarea în caserole și am spălat farfuriile, una câte una. Zece farfurii pregătisem pentru o familie întreagă. Numai trei fuseseră folosite, aproape de miezul nopții.
În zilele următoare, Larisa m-a sunat. Am vorbit despre lucruri obișnuite, despre serviciul ei și despre cum petrecuse restul sărbătorilor. Nu am mai adus în discuție cearta până când ea mi-a spus că ar vrea să treacă pe la mine împreună cu Ștefan, într-o după-amiază.
Am acceptat. De data aceasta am întrebat la ce oră vor veni și ce le-ar plăcea să mănânce. Nu am pregătit o masă pentru zece persoane. Am făcut o prăjitură și am pus trei cești pe masă.
Ștefan a venit cu flori, iar Larisa m-a ajutat să le pun într-o vază. Am stat de vorbă fără să ne certăm. Am aflat mai multe despre el și despre planurile lor, dar m-am străduit să nu transform fiecare răspuns într-un sfat.
Când s-a apropiat Crăciunul următor, am sunat-o pe Larisa și am întrebat-o dacă vrea să vină la mine.
— Mamă, anul acesta facem Crăciunul la noi, mi-a răspuns. Ți-am spus atunci și vreau să păstrez hotărârea.
Am simțit aceeași înțepătură de supărare, dar n-am încercat să o fac să se simtă vinovată.
— Am înțeles, i-am spus. Pot să trec să vă văd în a doua zi?
— Sigur. Te așteptăm cu drag.
În Ajun am pregătit o masă mai mică. Am păstrat câteva dintre rețetele pe care le făceam când trăia soțul meu, dar nu am mai scos toate farfuriile din dulap și nu am mai așteptat ca fiecare copil să vină la aceeași oră.
A doua zi, am mers la Larisa și Ștefan cu un cozonac și o sticlă de vin. M-au primit în casa lor, unde aveau un brad mic, împodobit cu globuri colorate.
Larisa m-a poftit la masă și mi-a arătat locul pregătit pentru mine. M-am așezat fără să-i spun cum ar fi trebuit să aranjeze farfuriile sau ce mâncare ar fi fost mai potrivită.
Crăciunul nu mai era organizat în jurul casei mele. Larisa își ținuse promisiunea, iar eu nu mai puteam hotărî unde și cu cine își petrecea sărbătorile. Dar eram acolo, la masa ei, pentru că mă invitase și pentru că acceptasem să vin ca musafir, nu ca persoana care stabilește regulile.