A doua zi după înmormântare s-a auzit soneria.
În prag era un domn trecut de șaizeci de ani, cu o servietă din piele.
— Doamna Ana?
— Da.
— Sunt avocatul domnului Mihai.
M-a invitat să mă așez.
A scos o cutie de lemn.
— Înainte să discutăm despre testament, m-a rugat să vă transmit un singur lucru.
Am simțit că inima îmi bate tot mai tare.
— Care?
Avocatul a zâmbit.
— Mi-a spus: „Dacă acceptă să se mărite cu mine, înseamnă că planul meu a funcționat.”
Am deschis cutia.
Deasupra era fotografia noastră din liceu.
Eu țineam în brațe buchetul de margarete.
Sub fotografie era o scrisoare.
„Ana,
Știam că nu ai fi acceptat niciodată vreun ajutor din partea mea.
De aceea am avut nevoie să devii mai întâi soția mea.
Nu ca să primești averea.
Ci ca să nu poți spune că este pomană.
Este, pur și simplu, ceea ce îi las femeii pe care am iubit-o toată viața.”
Am început să plâng.
Mai jos continua:
„Nu te rog să-mi păstrezi casa.
Nu te rog să-mi păstrezi economiile.
Te rog doar să faci cu ele ceea ce ai făcut toată viața…
…să ai grijă de oameni.”
Mihai îmi lăsase casa în care copilărise.
Atelierul pe care îl transformase într-o mică afacere de succes.
Și economiile strânse într-o viață.
Nu erau averi de poveste.
Erau munca lui de o viață.
Am hotărât să păstrez atelierul.
Profitul lui a început să finanțeze aparatură pentru secția de oncologie a spitalului unde ne regăsiserăm.
În fiecare primăvară duc margarete la mormântul lui.
Mă așez pe bancă și îi povestesc ce s-a mai întâmplat.
Uneori râd.
Alteori plâng.
Dar plec mereu cu același gând.
Unii oameni îți oferă flori când ai șaptesprezece ani.
Alții îți oferă liniște când ai șaptezeci și trei.
Iar iubirea adevărată…
…nu se măsoară în anii petrecuți împreună.
Ci în felul în care continuă să aibă grijă de tine chiar și după ce unul dintre voi nu mai este.