Partea 2-a, continuarea povestii – Sofia a deschis ușa încet.
În prag stătea Matei. Era ud leoarcă de ploaie, cu părul lipit de frunte și telefonul strâns în mână. Pentru prima dată după mulți ani părea un om care nu mai controla nimic.
— Emilia… te rog, lasă-mă să explic.
Nu m-am ridicat de pe canapea.
— Ai avut treizeci de ani să explici.
A rămas câteva clipe în tăcere.
— Mama n-a vrut niciodată să-ți facă rău.
Am zâmbit amar.
— Poate. Dar niciodată n-a vrut să-mi facă bine.
Sofia s-a așezat lângă mine.
— Tată, știi care e problema? Nu bunica. Tu.
Matei a rămas fără cuvinte.
— Eu?
— Da. De fiecare dată când bunica o rănea pe mama, tu spuneai că exagerează. Când plecai de ziua ei fiindcă bunica te chema, spuneai că e o urgență. Când bunica hotăra sărbătorile noastre, spuneai că trebuie s-o înțelegem. Tu ai ales mereu să nu alegi. Dar asta tot o alegere a fost.
Matei și-a trecut mâna peste față.
— Nu voiam să supăr pe nimeni.
— Și ai reușit să mă pierzi pe mine, am spus liniștită.
A făcut un pas spre mine.
— Emilia… putem merge la consiliere. Putem repara tot.
Am clătinat încet din cap.
— O căsnicie se repară atunci când doi oameni luptă pentru ea. Eu am luptat singură treizeci de ani.
A oftat adânc.
— Ce vrei să fac?
L-am privit pentru câteva secunde.
— Nimic.
Cuvântul l-a lovit mai tare decât orice reproș.
— Nimic?
— Da. Pentru prima dată în viață nu mai vreau să demonstrezi nimic. Nu mai vreau promisiuni. Nu mai vreau explicații. Sunt doar obosită.
Și-am scos verigheta.
Am așezat-o încet pe măsuța din sufragerie.
— Mâine depun actele de divorț.
Matei a rămas cu privirea lipită de inel.
— După treizeci de ani…
— Tocmai pentru că au fost treizeci de ani.
În cameră s-a făcut liniște.
Afară ploaia lovea geamul cu aceeași răbdare cu care timpul îmi măcinase căsnicia.
În cele din urmă s-a întors spre ușă.
— Mama nu va înțelege niciodată.
— Nu mai este problema mea, Matei.
A ieșit fără să mai spună nimic.
Divorțul s-a încheiat câteva luni mai târziu.
Nu a fost un scandal. Nu au existat procese lungi și nici răzbunări.
Doar două semnături și treizeci de ani închiși într-un dosar.
Mi-am închiriat un apartament mic, luminos, aproape de școala unde predam.
Pentru prima dată am ales perdelele doar pentru că îmi plăceau mie.
Mi-am cumpărat o cană nouă pentru cafea și am pus pe balcon ghivece cu mușcate.
În fiecare dimineață deschideam larg fereastra și ascultam liniștea.
Nu liniștea aceea apăsătoare în care îți înghiți cuvintele.
Ci liniștea în care nu mai trebuie să ceri voie să exiști.
Într-o duminică, Sofia a venit cu un buchet de margarete.
— Mamă, te văd altfel.
— Cum?
A zâmbit.
— Mai ușoară.
Am privit florile câteva clipe.
— Știi ceva? Fericirea nu înseamnă să nu plouă niciodată. Înseamnă să nu-ți mai fie teamă de furtună.
Ea m-a îmbrățișat fără să spună nimic.
Iar eu am înțeles că, uneori, cea mai grea despărțire nu este de un om.
Este de femeia care ai fost atunci când ai acceptat prea puțin.
Și tocmai de aceea, privind ploaia de afară, am zâmbit pentru prima dată după foarte mulți ani.