Partea a 2-a continuarea povestii – — Graso, proasto! Ai grijă să nu golești piscina numai tu! — a repetat Eric, râzând atât de tare încât și-a șters lacrimile din colțul ochilor.
Nimeni nu l-a urmat.
Se auzeau doar apa care se legăna ușor și muzica venită din boxele de pe terasă.
L-am privit câteva secunde fără să spun nimic.
— Ai terminat? — l-am întrebat calm.
Zâmbetul i s-a lărgit.
— Hai, Clara… nu te supăra. Știi că glumesc.
— Șapte ani ai spus același lucru.
Leo a făcut un pas spre noi.
— Clara…
I-am ridicat palma.
— Nu. Astăzi vorbești după mine.
Toți invitații se uitau când la mine, când la Eric.
Am inspirat adânc.
— Eric, știi cine îți plătește, în fiecare lună, cele mai importante facturi?
A râs.
— Acum vorbești în ghicitori?
— Agenția ta… „Wave Media”.
Zâmbetul i s-a șters încet.
— Ce-i cu ea?
— Lucrează pentru compania mea de șase ani.
Liniște.
— În fiecare lună primești aproape douăzeci și cinci de mii de lei din conturile mele. Ambalajele, reclamele, meniurile, panourile și campaniile pentru toate cofetăriile mele sunt plătite de mine.
Eric s-a uitat instinctiv spre Leo.
— Ce prostii sunt astea?
Leo și-a coborât privirea.
— E adevărat…
Fața lui Eric s-a albit.
— Tu… știai?
— Da.
— Și nu mi-ai spus?
— Clara m-a rugat să nu amestecăm afacerile cu prietenia.
Un murmur a trecut printre invitați.
Iulia își acoperise gura cu palma.
— Deci… — am continuat eu — omul care mă face grasă și proastă în fața tuturor trăiește, în parte, din contractele pe care eu i le-am oferit.
Eric încerca să spună ceva.
Nu-i ieșea niciun cuvânt.
— Șase ani, Eric. Aproape trei sute de mii de lei în fiecare an. Și nici măcar o singură dată n-ai avut decența să mă tratezi cu respect.
— Eu… nu am știut…
— Exact. N-ai vrut să știi.
A făcut un pas spre mine.
— Clara, hai să discutăm…
— Nu.
L-am privit drept în ochi.
— Astăzi nu mă răzbun. Doar închei o colaborare.
M-am întors spre Leo.
— Luni dimineață contabilitatea mea trimite notificarea de reziliere a tuturor contractelor cu firma lui.
Eric a rămas împietrit.
— Nu poți face asta!
— Ba da.
— Firma mea depinde…
— Știu foarte bine de ce depinde.
Pentru prima dată, omul care râsese ani întregi de mine părea speriat.
— Clara… îmi cer scuze.
Am zâmbit trist.
— Nu. Îți pare rău doar pentru că ai aflat cine plătea facturile.
În spatele meu s-a auzit vocea Iuliei.
— Are dreptate.
Toți s-au întors spre ea.
Femeia s-a ridicat încet de pe șezlong.
— Șapte ani ai umilit-o de fiecare dată. Și pe mine m-ai făcut să tac.
Eric a rămas fără replică.
— Iulia…
— Nu mai spune nimic.
Și-a luat geanta și s-a îndreptat spre poartă.
Eu am plecat imediat după ea.
Leo m-a ajuns lângă mașină.
— Trebuia să afle chiar așa?
L-am privit lung.
— Șapte ani ai ales să-l protejezi pe el.
Astăzi m-am ales pe mine.
A doua zi dimineață am semnat contractul cu o altă agenție.
Două luni mai târziu am aflat că „Wave Media” își pierduse cel mai important client și era nevoită să-și reducă activitatea.
Nu m-am bucurat.
Pur și simplu am mers mai departe.
Cu Leo lucrurile nu au mai fost niciodată la fel.
Într-o seară mi-a spus încet:
— N-am crezut că tăcerea mea te-a rănit atât de mult.
L-am privit și am răspuns:
— Nu insultele lui m-au distrus cel mai tare.
Ci faptul că omul care trebuia să mă apere a ales, de fiecare dată, să tacă.
Câteva luni mai târziu ne-am despărțit în liniște.
Astăzi conduc nouă cofetării.
În biroul meu, pe un perete, este fotografia unui tort cu caramel și ciocolată.
Sub ea scrie un singur rând:
„Respectul de sine începe în ziua în care încetezi să râzi la glumele făcute pe seama ta.”