Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Știu pentru că i-am văzut, Rebeca. Pe amândoi. Și mama, și tata.
M-am agățat de marginea dulapului de pe hol.
— Unde? Când?
— Prima dată acum șase ani. La Sibiu. Eram acolo cu serviciul și am văzut-o pe mama ieșind dintr-o farmacie. Am crezut că înnebunesc.
— Și nu m-ai sunat?!
— Am urmărit-o până la un bloc. A doua zi m-am întors și am așteptat. A ieșit împreună cu tata.
Mi-am dus mâinile la gură.
— Optsprezece ani, Mihai! Eu i-am plâns optsprezece ani!
— Știu…
— Nu! Nu știi! Tu ai fost copil! Eu am fost mama voastră, sora voastră, omul care trebuia să găsească bani de chirie și de mâncare! Și tu i-ai găsit acum șase ani și m-ai lăsat să cred că sunt morți?
Mihai a început să plângă.
— M-am dus la ei. Mama m-a recunoscut imediat. A căzut în genunchi și m-a rugat să n-o spun nimănui.
— De ce?
— Pentru că plecaseră de bunăvoie.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Cum adică?
— Tata avea datorii mari. Împrumutase bani de la niște cunoscuți și pierduse tot încercând să-i recupereze. Spunea că nu mai suporta creditorii, copiii, certurile. Mama a plecat cu el. Au lăsat rucsacurile lângă prăpastie ca să pară un accident.
— Și pe Maria? am șoptit. Au lăsat-o pe Maria la doi ani?
Mihai și-a acoperit fața.
— Mama mi-a spus că știau că tu o să ai grijă de noi.
Atunci am izbucnit. Nu mai plânsesem așa de la dispariția lor.
— Eu aveam douăzeci și patru de ani! Eram copilul lor, Mihai! Nu aveam șapte copii ai mei!
Fratele meu s-a apropiat, dar l-am oprit.
— De ce ai tăcut?
— Mi-au spus că, dacă se află, pot avea probleme pentru ce au făcut. Mama plângea și îmi repeta că nu mai suportă să piardă încă un copil. Am fost prost. Mi-a fost milă de ei.
— Dar de mine nu ți-a fost milă?
N-a putut să-mi răspundă.
Mi-a dat o hârtie cu o adresă din Sibiu. Mi-a spus că îi mai vizitase de două ori și că, în urmă cu o săptămână, mama îl sunase din nou. Atunci hotărâse să-mi mărturisească totul.
În dimineața următoare am plecat împreună spre Sibiu. Pe drum n-am schimbat aproape niciun cuvânt.
La adresa aceea era o casă mică, îngrijită, cu flori la ferestre. Mihai a apăsat soneria.
Ușa s-a deschis și în fața mea a apărut o femeie în vârstă, cu părul complet alb.
Am recunoscut-o după ochi.
— Rebeca? a șoptit.
Era mama.
Din spatele ei a venit tata, mai slab și mai gârbovit decât mi-l aminteam.
— Fata mea… a spus el.
— Nu-mi spune așa!
Mama a început să plângă și a întins mâinile spre mine.
— Iartă-ne, Rebeca! Am vrut să ne întoarcem, dar ne-a fost frică!
— Optsprezece ani?! Optsprezece ani v-a fost frică?
— Nu știi prin ce am trecut, a murmurat tata.
M-am uitat la el.
— Ba știu prin ce am trecut eu! Am dormit pe canapea, am lucrat până mi se umflau picioarele, am crescut șapte copii! Maria mă întreba de ce nu vine mama la serbare, iar eu îi spuneam că mama e în cer!
Mama s-a prăbușit pe un scaun.
— Ne-am gândit la voi în fiecare zi.
— Și de Crăciun? am întrebat. Când împărțeam un pui la opt oameni? Și când Ana avea nevoie de ghete, iar eu nu aveam bani?
Tata și-a plecat capul.
— Am crezut că vă va fi mai bine fără noi.
— Nu. Ați crezut că vouă vă va fi mai bine fără noi!
Mihai plângea lângă ușă. Mama s-a uitat spre el.
— Ți-am spus să nu-i faci rău surorii tale…
Atunci m-am întors spre ea.
— Să nu îndrăznești să-l mai faci vinovat! Tu l-ai pus să aleagă între adevăr și părinții lui!
Am ieșit fără să accept îmbrățișarea mamei.
Pe drumul spre Brașov, Mihai mi-a spus că va înțelege dacă nu-l voi mai putea ierta.
— M-ai rănit cumplit, i-am răspuns. Dar nu vreau să te pierd și pe tine. O să avem nevoie de timp.
În seara aceea i-am chemat pe toți frații. Le-am spus adevărul de la început până la sfârșit. Maria a plâns cel mai tare. Nu avea nicio amintire clară cu părinții noștri.
— Deci mama a fost în viață când am terminat liceul? a întrebat ea.
— Da.
— Și când am intrat la facultate?
Am încuviințat.
— Atunci de ce n-a venit niciodată?
Nimeni n-a avut un răspuns.
Am decis împreună să anunțăm autoritățile. Dispariția fusese investigată, iar după mai mulți ani se pronunțase și o hotărâre judecătorească de declarare a morții. Acum trebuia lămurită situația lor juridică și felul în care își ascunseseră identitatea.
Nu știu ce consecințe legale vor avea faptele lor. Asta vor stabili instituțiile competente. Știu doar că nu mai eram dispusă să păstrez secretul.
După câteva zile, mama mi-a trimis o scrisoare. Îmi cerea să o las să ne cunoască din nou, să vină la noi și să ne ajute măcar acum.
I-am răspuns cu câteva rânduri:
„Mamă, frații mei sunt adulți și fiecare va hotărî dacă vrea să te vadă. Eu nu-ți interzic nimic. Dar nu mă poți ruga să mă port ca și cum ai lipsit câteva zile. Ai lipsit optsprezece ani.”
În duminica următoare, frații mei au venit din nou la mine. Cristina a adus flori, Florin a reparat clanța de la balcon, iar Maria m-a îmbrățișat atât de strâns, încât abia puteam respira.
— Rebeca, a spus ea, vreau să știi ceva. Pentru mine tu ai fost mama. Nu pentru că trebuia. Ci pentru că ai rămas.
Am început să plâng, dar de data aceasta nu de durere.
Mihai s-a apropiat și mi-a cerut din nou iertare. Nu i-am spus că am uitat. L-am luat însă de mână și l-am rugat să rămână cu noi.
În seara aceea, când au plecat toți, m-am așezat pe canapeaua pe care dormisem atâția ani.
Mi-am dat seama că nu mai trebuie să aștept întoarcerea nimănui.
Frații mei crescuseră. Aveau viețile lor. Iar eu, la patruzeci și doi de ani, aveam în sfârșit dreptul să mă gândesc și la a mea.
Nu știu dacă îmi voi ierta vreodată părinții. Dar știu că nu le voi mai permite să hotărască ce fac cu anii care mi-au rămas.