Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică mama știe unde erau cheile? m-a întrebat Radu, uitându-se la mine de parcă nu înțelegea ce auzea.
— Am căutat peste tot. Aveam programare la unsprezece și jumătate. Mama ta era singura persoană care intrase în hol înainte să plec.
— Mirela, nu poți s-o acuzi fără dovezi!
Am încercat să mă ridic, dar o durere puternică m-a făcut să mă strâng pe targă.
— Radu, abia pot să respir de durere și tu tot pe mama ta o aperi?
Medicul s-a apropiat imediat.
— Domnule, soția dumneavoastră are nevoie de liniște. Discuțiile de familie pot aștepta. Trebuie să stabilizăm infecția.
Radu a ieșit pe hol, iar eu am rămas cu asistenta care îmi pregătea tratamentul.
Analizele au arătat că aveam o infecție urinară care ajunsese la rinichi și provocase o reacție severă a organismului. Medicul mi-a explicat că aveam nevoie de antibiotice administrate intravenos, lichide și supraveghere atentă.
— Dacă ați fi venit mai devreme, poate am fi intervenit înainte să ajungeți în starea aceasta, mi-a spus. Nu putem ști exact cum ar fi evoluat boala, dar febra mare și durerile de câteva zile trebuiau evaluate urgent.
Am început să plâng. Nu pentru că mă speriasem de diagnostic, ci pentru că îmi amintisem cum mă rugasem să fiu dusă la medic și nimeni nu mă ascultase.
După aproape două ore, Radu a intrat din nou în salon. Avea ochii roșii și ținea telefonul în mână.
— Mirela, am citit mesajele tale.
— Le-ai citit și dimineață.
— Nu le-am luat în serios. Am crezut că exagerezi, fiindcă mama spunea că ești doar obosită.
— Și pe mine de ce nu m-ai crezut?
N-a răspuns.
— Sunt soția ta, Radu. De trei zile îți spun că mă doare și că am febră. Iar tu m-ai pus să mă ridic din pat ca să nu se supere mama ta.
Și-a trecut mâna peste față.
— Îmi pare rău. Nu trebuia să te las așa.
— Nu-mi ajunge să-ți pară rău. Vreau să știu de ce mama ta a făcut tot posibilul să nu ajung la medic.
Radu s-a uitat la mine câteva clipe, apoi a ieșit să o sune.
Am auzit doar începutul conversației, fiindcă ușa salonului rămăsese întredeschisă.
— Mamă, unde sunt cheile Mirelei?
Vocea Marianei se auzea tare prin telefon.
— Ce chei, măi băiete? Femeia aia nici nu știe pe ce lume trăiește!
— Te întreb încă o dată. Le-ai luat tu?
— Radu, nu mă lua și tu la întrebări! Eu am încercat să țin casa în ordine, în timp ce nevastă-ta se văita!
Radu a închis fără să mai spună nimic.
A doua zi dimineață, Mariana a venit la spital cu o sacoșă de haine. A intrat în salon fără să bată.
— Ei, Mirela, acum ești mulțumită? L-ai speriat pe Radu de moarte și ai pus toată familia pe drumuri!
Am rămas nemișcată. Aveam încă perfuzia la mână și abia reușeam să stau ridicată pe pernă.
— Mamă, oprește-te! a spus Radu, ridicându-se de pe scaun.
Mariana s-a întors spre el, surprinsă.
— Cum adică să mă opresc? Eu sunt mama ta!
— Știu cine ești. Dar Mirela e bolnavă. Și vreau să-mi spui adevărul despre chei.
Mariana a strâns sacoșa la piept.
— Iar începeți cu prostia asta?
— Le-ai ascuns?
— Le-am pus bine! a izbucnit ea. Era amețită, avea febră și voia să plece singură cu mașina! Ce trebuia să fac, s-o las să provoace un accident?
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
— Deci le-ați luat!
— Da, le-am luat! Le-am pus în sertarul meu. Dar am făcut-o pentru binele tău!
— Și de ce mi-ați spus că nu știți unde sunt? De ce nu m-ați ajutat să chem un taxi sau să merg la medic?
Mariana și-a ridicat bărbia.
— Pentru că erai în stare să te ridici și să faci ce aveai de făcut! Nu mă gândeam că o să ajungi la spital pentru o febră!
Radu a făcut un pas spre ea.
— Mamă, Mirela putea să ajungă mult mai rău. Medicul spune că infecția e severă. Și tu ai ascuns cheile, apoi ai mințit!
— Acum mă faci mincinoasă pentru nevastă-ta?
— Nu te fac eu. Tocmai ai recunoscut singură!
Mariana a început să plângă.
— După tot ce-am făcut pentru tine, mă dai la o parte pentru ea?
Radu a rămas tăcut câteva secunde. Apoi a spus ceva ce nu-l mai auzisem spunând niciodată.
— Mamă, nu trebuie să aleg între tine și Mirela ca să știu că ai greșit. Dar dacă mă obligi să accept ce ai făcut, aleg să-mi protejez soția.
Mariana și-a șters ochii cu mâneca.
— Atunci plec! Să vă descurcați singuri!
— Da, mamă. Cred că asta trebuie să faci. Lucrările la apartamentul tău sunt aproape terminate. Până se încheie, poți sta la mătușa Florica. Eu te ajut să-ți duci lucrurile.
Soacra mea a rămas cu gura întredeschisă. A așteptat să-l vadă răzgândindu-se, dar Radu nu și-a schimbat hotărârea.
— Să nu mă mai cauți când o să ai nevoie de mine! a spus ea înainte să iasă.
Radu n-a fugit după ea.
Când am rămas singuri, s-a așezat lângă pat.
— Mirela, nu știu cum să repar ce am făcut.
— Începe prin a nu-mi mai spune că exagerez când îți spun că mă doare ceva.
— Ai dreptate.
— Și să nu-mi mai ceri să tac doar ca să fie mama ta mulțumită. M-am simțit străină în propria casă.
Radu mi-a luat mâna, dar nu m-a rugat să-l iert pe loc.
Am rămas internată câteva zile. În fiecare dimineață, Radu venea înainte de serviciu și întreba medicul ce trebuie să facem după externare. A adus haine curate, a cumpărat medicamentele prescrise și a pregătit apartamentul pentru întoarcerea mea.
Când am ajuns acasă, camera Marianei era goală. Lucrurile ei dispăruseră, iar cheile mașinii mele erau pe comoda din hol.
Le-am luat în mână și m-am uitat la Radu.
— Unde le-ai găsit?
— În sertarul ei. Exact unde a spus.
— Și dacă nu ajungeam la spital, mi-ar fi spus vreodată?
Radu a coborât privirea.
— Nu știu. Dar nu o să mai aibă ocazia să decidă în locul tău.
În seara aceea, când m-am întins în pat, Radu a venit cu un pahar cu apă și mi-a pus telefonul pe noptieră.
— Dacă ai nevoie de ceva, mă chemi. Nu trebuie să te ridici.
Am privit spre fereastra pe care Mariana o deschisese când tremuram de febră. Acum era închisă, iar în cameră era cald.
— Radu, eu încă sunt supărată pe tine.
— Știu.
— Și nu știu cât o să-mi ia să am din nou încredere.
— Atunci o să aștept. Și o să-ți arăt că am înțeles.
A tras scaunul lângă pat și a rămas acolo, fără să-mi mai ceară nimic.
De data aceasta, când am închis ochii să mă odihnesc, nimeni nu mi-a mai smuls plapuma.