Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă Florica, nu e chiar cum credeți! a bâiguit Daniela, uitându-se la fotografia de pe telefonul meu.
— Atunci explică-mi tu. Eu coc vinetele, eu curăț ardeii, eu stau câte două zile lângă ceaun, iar tu vinzi borcanele cu 45 de lei și scrii că e rețeta ta?
Daniela și-a îndreptat rochia și a încercat să zâmbească.
— Eu mă ocup de promovare, de clienți, de fotografii. Nu e chiar așa simplu cum credeți!
— Dar să-mi spui că sunt pentru copii a fost simplu?
A tăcut.
— Câte borcane ai vândut, Daniela?
— Nu le-am numărat…
— Atunci numără-le acum. Că eu știu câte ți-am dat.
Daniela a coborât privirea.
— Am vândut aproape toate. Dar am făcut și eu ceva cu banii!
— Ce ai făcut?
— Am cumpărat haine copiilor, am plătit niște facturi…
— Și Adrian știe?
— Nu trebuie să-l băgăm și pe el în asta!
Am simțit că-mi tremură mâinile. Nu de supărare pentru bani, ci pentru minciuna pe care o ținuse în picioare atâta vreme.
— Ba trebuie. Pentru că eu sunt mama lui și tu ești soția lui. Și dacă tot suntem familie, ar trebui să știm cine muncește și cine câștigă din munca altuia.
Daniela a ridicat tonul.
— Mamă Florica, dar nu v-am obligat să faceți zacuscă! Dumneavoastră oricum o faceți în fiecare toamnă!
Am rămas câteva clipe fără să vorbesc.
— Așa e. O fac pentru că-mi place. Dar asta nu înseamnă că munca mea nu valorează nimic.
Daniela a început să se plimbe prin curte.
— Bine, am greșit că nu v-am spus. Dar acum chiar avem nevoie de cele două sute de borcane. Clientul așteaptă confirmarea și am promis că le livrăm înainte de Crăciun.
— Cine e clientul?
— O firmă din Pitești care pregătește pachete pentru angajați. Mi-au cerut două sute de borcane, la prețul de 45 de lei fiecare.
Am făcut repede socoteala.
— Nouă mii de lei, Daniela. Și tu voiai să-mi spui că sunt pentru o acțiune caritabilă?
— Am spus asta ca să nu vă supărați!
— Nu, ai spus-o ca să mă faci să muncesc gratis.
Daniela a izbucnit în plâns.
— O să pierd comanda! O să mă fac de râs!
— Eu m-am făcut de râs când mi-ai spus că miros a ceapă? Sau atunci nu conta?
Nu mi-a răspuns.
Am luat telefonul și l-am sunat pe Adrian.
— Mamă, s-a întâmplat ceva?
— Da, băiete. Vino până la mine. Și te rog să nu pleci de acasă fără să vorbești cu Daniela.
După o oră, Adrian a intrat pe poartă. Daniela stătea pe bancă, cu ochii roșii.
— Ce se întâmplă aici?
I-am arătat anunțurile de pe internet și mesajele cu comenzile.
Adrian a citit în tăcere, apoi s-a întors spre soția lui.
— Daniela, tu vinzi zacusca mamei?
— Da, dar nu e chiar așa…
— Și mie mi-ai spus că ai început să câștigi bani din niște produse pe care le faci tu!
Daniela și-a acoperit fața.
— Am vrut să fac și eu ceva al meu! M-am săturat să depind de salariul tău!
— Atunci trebuia să faci ceva al tău, nu să vinzi munca mamei fără să-i spui!
Am intervenit înainte să înceapă să țipe unul la altul.
— Gata. Nu vreau ceartă în curtea mea. Vreau doar să se termine minciuna.
Adrian s-a așezat lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău. N-am știut nimic.
— Știu, băiete. Dar de acum vreau să fie clar: nu mai dau borcane pentru vânzare fără să știu unde ajung și cine le plătește.
Daniela a ridicat capul.
— Și comanda de două sute?
— Nu fac două sute de borcane în curte, pe fugă, ca să le vinzi tu pe internet. Dacă firma aceea vrea zacusca mea, trebuie să știe cine o prepară și să găsim o soluție legală pentru producție și vânzare.
Adrian a dat din cap.
— Are dreptate mama. Nu putem să promitem marfă fără să avem condițiile necesare.
Daniela a rămas tăcută, apoi a întrebat încet:
— Și dacă le spun adevărul, credeți că mai vor să cumpere?
— Nu știu, i-am răspuns. Dar măcar n-o să mai fie o minciună.
A doua zi, Daniela a sunat reprezentanta firmei din Pitești, cu mine și Adrian de față. I-a explicat că rețeta aparținea soacrei sale și că borcanele vândute până atunci proveniseră din gospodăria mea.
Femeia de la telefon a rămas surprinsă.
— Deci dumneavoastră nu produceți zacusca?
— Nu, a recunoscut Daniela. Eu am făcut fotografiile și m-am ocupat de vânzări, dar rețeta și prepararea sunt ale soacrei mele.
— Atunci trebuie să discutăm direct cu producătoarea și să vedem dacă există posibilitatea unei colaborări conforme. Nu putem comanda două sute de borcane fără documentele necesare.
Am luat telefonul.
— Bună ziua. Eu sunt Florica. Fac zacuscă de peste patruzeci de ani, după rețeta mamei mele. Dar nu am produs niciodată pentru o comandă atât de mare.
Reprezentanta firmei mi-a propus să discutăm cu o unitate autorizată care ar putea prepara zacusca după rețeta mea, cu acordul meu și cu toate condițiile de siguranță alimentară respectate.
Nu am promis nimic pe loc. Am cerut să văd costurile, condițiile și felul în care urma să fie folosit numele meu.
După câteva discuții, am acceptat să colaborăm pentru o primă comandă mai mică, realizată într-un spațiu autorizat. Rețeta era a mea, iar pe etichetă urma să apară clar că produsul era preparat după rețeta Floricăi din Argeș, fără să pretindem că fiecare borcan fusese făcut în curtea mea.
Daniela a continuat să se ocupe de fotografii și de comunicarea cu clienții, dar numai după ce am stabilit în scris ce responsabilități avea fiecare și cum se împărțeau veniturile.
Înainte să plece de la mine, a venit în bucătărie, unde pregăteam legumele pentru masa de seară.
— Mamă Florica, pot să vă ajut?
Am privit-o surprinsă.
— Cu ce?
— Cu ceapa. Dacă tot am spus atâția ani că miroase urât, poate ar trebui să învăț câtă muncă e în spatele unui borcan.
I-am întins un cuțit și un tocător.
— Atunci începe de aici. Și vezi să nu tai prea gros, că nu iese cum trebuie.
Daniela a început să curețe ceapa. După câteva minute, îi curgeau lacrimile.
— Mamă Florica, dar dumneavoastră cum rezistați la atâta ceapă?
Am râs.
— Cu răbdare, fată. Și cu multă muncă.
Câteva săptămâni mai târziu, am primit primul borcan din lotul pregătit pentru vânzare. Pe etichetă scria numele meu, iar Daniela mi l-a adus personal.
— Uitați, mamă Florica. De data asta nu mai scrie că e rețeta mea.
Am luat borcanul și l-am așezat pe raft, lângă cele făcute de mine pentru familie.
— Așa e bine, Daniela. Acum putem să ne uităm amândouă la el fără să ne fie rușine.