Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Stați puțin, doamnă Cristina, a spus notarul, uitându-se peste prima pagină. Suma aceasta reprezintă doar cheltuielile plătite de dumneavoastră?
— Da. Am scăzut pensia mamei și tot ce a trimis Laura. Sunt doar banii mei, pentru care am păstrat dovezi.
Laura s-a aplecat peste birou.
— Cât poate să fie? Câteva mii de lei pe medicamente? Hai să nu exagerăm!
— O sută optzeci și șase de mii patru sute de lei, am răspuns.
Sora mea a izbucnit în râs.
— Poftim?! Vrei să spui că ai cheltuit aproape două sute de mii de lei pe mama? Cristina, tu chiar ne crezi proști?
Am deschis dosarul la anul în care mama suferise al doilea AVC.
— Uite aici. Infirmieră, patru ore pe zi, cât eram la serviciu. Recuperare de două ori pe săptămână. Medicamente, scutece pentru adulți, transport la consultații. Și astea sunt numai cheltuielile dintr-un an.
— Dar mama avea pensie!
— Știu. Am trecut-o separat. Din pensia ei plăteam mâncarea, întreținerea și o parte din medicamente. Restul venea din salariul meu.
Notarul a răsfoit documentele. Laura își frământa mâinile.
— Și ce vrei acum? Să-ți dau eu toți banii ăștia?
— Nu, Laura. Dar tu ai cerut să socotim fiecare leu. Hai să vedem ce înseamnă asta.
Am întors o altă pagină.
— Aici sunt cele douăsprezece mii de lei pentru adaptarea băii. Bare de sprijin, duș fără prag, gresie antiderapantă. Mai jos sunt facturile pentru reparația centralei și pentru patul medical.
Laura a ridicat vocea.
— Păi baia și centrala au rămas în apartament! Te-ai folosit și tu de ele!
— Așa este. Tocmai de aceea le-am trecut separat, ca să stabilim ce cheltuieli pot fi luate în calcul și ce nu.
Notarul și-a scos ochelarii.
— Doamnă Laura, trebuie să clarificăm ceva. Faptul că sora dumneavoastră a păstrat facturile nu înseamnă că aveți automat o datorie egală cu jumătate din ele. Unele cheltuieli pot avea relevanță pentru succesiune, altele trebuie analizate separat. Dacă nu vă înțelegeți, doar instanța poate stabili anumite pretenții.
— Deci nu-i datorez nimic! a exclamat Laura.
— N-am spus asta, a răspuns notarul. Am spus că nu putem transforma un tabel într-o hotărâre judecătorească.
Am scos din dosar un plic cu extrase bancare.
— Laura, îți amintești când mama a făcut pneumonie și te-am rugat să vii măcar o săptămână?
— Aveam probleme la serviciu!
— Știu. Mi-ai spus să angajez pe cineva. Am făcut-o. Uite factura. Trei mii două sute de lei pentru îngrijirea din luna aceea.
— Și ce voiai? Să-mi las copiii singuri la Cluj?
— Nu. Voiam să mă întrebi măcar dacă mai rezist.
Laura a tăcut.
— Știi câte nopți am dormit pe fotoliu lângă mama? Câte concedii mi-am luat ca s-o duc la recuperare? Nu le-am trecut în dosar. N-am pus preț pe nopțile în care o schimbam sau pe diminețile în care mă rugam să mai poată înghiți câteva linguri de mâncare.
— Cristina, nu începe să plângi ca să mă faci să mă simt vinovată!
Am închis dosarul cu palma.
— Nu plâng, Laura. Și nu-ți cer să te simți vinovată. Dar nu mai accept să spui că am stat cu mama pentru că n-aveam unde să mă duc.
Notarul ne-a propus o pauză. Am ieșit pe hol, iar Laura a venit după mine.
— Tu chiar vrei să mă lași fără partea mea din casă?
— Nu. Apartamentul valorează aproximativ o sută de mii de euro, iar tu ai dreptul la partea ta. Dar dacă vrei să discutăm despre chiria pe care pretinzi că aș fi economisit-o, atunci discutăm și despre banii pe care i-am cheltuit pentru mama.
— Eu n-am banii aceștia, Cristina!
— Nici eu nu-i mai am. I-am cheltuit când mama avea nevoie.
Laura s-a sprijinit de perete.
— Credeam că te descurci. De fiecare dată când te sunam, spuneai că mama e îngrijită.
— Era îngrijită pentru că mă ocupam eu. Nu pentru că era ușor.
Am scos telefonul și i-am arătat un mesaj vechi.
— Uite ce ți-am scris acum trei ani: “Laura, sunt epuizată. Te rog să vii câteva zile.” Mi-ai răspuns: “Nu pot. Găsește o infirmieră.”
Sora mea a citit mesajul de două ori.
— Nu-mi aminteam…
— Eu îmi amintesc. Pentru că în seara aceea mama m-a întrebat dacă ai supărat-o cu ceva, de nu mai vii.
Laura și-a acoperit gura cu mâna. Pentru prima dată, nu mai încerca să se apere.
Ne-am întors în birou. Notarul ne-a explicat că putem dezbate succesiunea și apoi discuta separat eventualele creanțe și împărțirea apartamentului, printr-o înțelegere documentată corespunzător.
Laura a cerut să vadă din nou centralizatorul. Am parcurs împreună fiecare categorie. Am exclus cheltuielile personale, cumpărăturile obișnuite pe care le făceam și pentru mine și sumele pentru care nu aveam dovezi suficiente.
Au rămas cheltuieli documentate de aproximativ o sută cincizeci de mii de lei. Notarul ne-a reamintit că nu toate reprezentau automat datorii recuperabile.
— Dacă aș accepta să ținem cont de o parte din ele, a întrebat Laura, cum am putea împărți apartamentul?
— Putem stabili o sumă prin acord, a răspuns notarul. Dar vă recomand să analizați documentele și cu un avocat înainte să semnați o înțelegere definitivă.
Laura s-a uitat la mine.
— Cristina, nu vreau să ajungem în instanță.
— Nici eu. Vreau să rămân în apartament. Acolo am îngrijit-o pe mama și acolo locuiesc.
— Atunci hai să găsim o sumă pe care să o poți plăti fără să faci un credit imposibil.
N-am semnat nimic în ziua aceea. Am luat dosarul și am plecat fiecare acasă, cu înțelegerea că vom verifica documentele înainte să stabilim condițiile.
După ce am primit explicațiile necesare, am convenit ca eu să păstrez apartamentul, iar Laura să primească o sultă redusă față de jumătate din valoarea lui. Reducerea a fost alegerea ei, făcută în cadrul înțelegerii noastre, nu o datorie impusă automat prin bonurile mele.
În ziua semnării, Laura a venit mai devreme. M-a găsit în fața biroului notarial, ținând dosarul în brațe.
— Cristina, vreau să-ți spun ceva înainte să intrăm.
Am privit-o.
— Spune.
— Am fost nedreaptă cu tine. Am crezut că, dacă trimiteam din când în când bani și sunam de sărbători, îmi făceam partea. N-am vrut să văd cât duceai singură.
— Mama te-a așteptat, Laura. Până aproape de sfârșit.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu. Și asta nu mai pot schimba.
Am intrat împreună. După ce am semnat actele, Laura a rămas câteva clipe lângă mine.
— Pot să vin săptămâna viitoare la Constanța? Aș vrea să mergem împreună la mormântul mamei.
— Poți veni.
În duminica următoare am mers amândouă la cimitir. Laura a pus flori pe mormânt, apoi s-a așezat lângă mine pe bancă.
— Cristina, îți mulțumesc că ai avut grijă de ea când eu n-am fost acolo.
Am privit fotografia mamei de pe cruce.
— Mi-aș fi dorit să-mi spui asta cât încă trăia.
Laura mi-a luat mâna. N-am retras-o.
Am rămas acolo câteva minute, fără să mai vorbim despre bani, apartament sau facturi. Pentru prima dată după înmormântare, eram doar două surori care veniseră împreună la mama lor.