Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și ce dacă am luat banii? a izbucnit Florin. Sunt fiul lui! Oricum, într-o zi tot nouă ne rămân!
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
— Florin, tata e viu! Are optzeci și unu de ani, nu e mort ca să-i împarți tu averea!
— Nu mai știe nici ce zi e, Elena! Ce să facă el cu trei mii de lei pe lună?
Carmen s-a desprins de lângă mașină și s-a apropiat de noi.
— Stai puțin! Ce bani ai luat, Florin?
— Nu te băga, Carmen!
— Ba mă bag! Mi-ai spus că ai primit un bonus și că de acolo ai plătit avansul pentru mașină!
Florin a întors capul. Pentru prima dată, părea că nu mai găsește o minciună potrivită.
Am ridicat extrasele bancare.
— De aproape doi ani, pensia tatei intră în cont și dispare în aceeași zi. Eu îi cumpăr medicamentele, îi plătesc facturile și îi duc mâncare. Tu ce-ai făcut cu banii?
— Am avut și eu cheltuieli!
— Ce cheltuieli? Ratele mașinii? Vacanțele? Hainele?
— Am plătit ratele, da! a strigat Florin. Și ce mare lucru? Tata oricum nu mai conduce, nu mai pleacă nicăieri!
Carmen și-a dus mâna la gură.
— Florin, spune-mi că nu ai cumpărat mașina asta din pensia tatălui tău!
El n-a răspuns.
— Spune-mi!
— Am folosit o parte din bani pentru avans și pentru rate. Dar aveam de gând să-i pun la loc!
— De doi ani îi pui la loc? am întrebat. Tata mă întreabă în fiecare lună de ce nu-i vine pensia, iar eu îi spun că a uitat!
Mi s-a frânt vocea.
— Știi ce mi-a cerut ieri? Zece lei să-și cumpere mere. Zece lei, Florin! Din pensia lui!
Carmen s-a sprijinit de portiera SUV-ului.
— Eu nu mai urc în mașina asta, a spus încet.
— Carmen, nu exagera și tu!
— Nu exagerez! M-ai lăsat să mă laud tuturor cu un cadou cumpărat din banii unui bătrân bolnav!
Florin a încercat să se apropie de ea, dar Carmen s-a dat înapoi.
— Nu mă atinge. Vreau să știu exact cât ai luat.
Am scos tabelul pregătit după extrase.
— Retragerile însumează 68.400 de lei. Nu spun că fiecare leu a ajuns la mașină. Dar vreau să văd dovezi pentru tot ce pretinzi că ai cheltuit cu tata.
Florin s-a uitat la foaie și a început să râdă nervos.
— Acum mă pui să dau socoteală ca la poliție?
— Nu. Îți cer socoteală ca fiică a omului căruia i-ai golit contul.
— Și dacă nu vreau?
Am băgat extrasele în geantă.
— Atunci o să explici la poliție de ce ai retras banii unui om care nu mai putea să-și urmărească singur contul.
Florin a pălit.
— Elena, sunt fratele tău!
— Și tata e tatăl nostru. Asta nu te-a oprit.
Am plecat fără să mai aștept un răspuns.
În seara aceea, m-am dus la tata. Stătea în fotoliul lui, cu televizorul pornit și portofelul pe genunchi.
— Elena, a venit pensia?
M-am așezat lângă el și i-am luat mâna.
— Da, tată. Pensia vine în fiecare lună. Am aflat ce s-a întâmplat cu banii.
— Și unde sunt?
Nu puteam să-i spun totul fără să-l tulbur. I-am explicat că cineva folosise cardul fără să se ocupe de cheltuielile lui și că urma să rezolvăm situația.
— Eu am muncit pentru banii ăia, Elena, a spus, cu ochii umezi.
— Știu, tată. Și de acum o să avem grijă să fie folosiți pentru tine.
A doua zi am mers din nou la bancă, împreună cu tata. Am explicat că accesul la card trebuia oprit și am cerut blocarea lui. Banca a făcut verificările necesare și ne-a îndrumat privind administrarea contului, ținând cont de starea lui medicală și de drepturile sale.
Am discutat și cu un avocat despre măsurile prin care tata putea fi protejat financiar, fără să-i fie încălcate drepturile. Am început demersurile pentru stabilirea unei forme legale de sprijin în administrarea banilor.
Florin m-a sunat de mai multe ori. La început a țipat, apoi a încercat să mă înduplece.
— Elena, hai să rezolvăm între noi. Îți dau banii înapoi, dar nu mă face de râs!
— Nu mie trebuie să-mi dai banii. Sunt ai tatei.
— Bine, îi dau lui! Dar nu am toată suma acum.
— Atunci spune-mi cât poți restitui și când. În scris. Și nu mă mai minți.
După câteva zile, Carmen a venit la mine cu un dosar.
— Am verificat actele mașinii. Florin a plătit avansul din contul lui, dar în aceleași perioade retrăgea pensia tatălui vostru. Nu pot dovedi singură fiecare plată, însă vreau să ajut să se lămurească totul.
— Și ce ai de gând să faci?
— Am discutat cu firma de finanțare. Vreau să vindem mașina și să stingem cât putem din datorie. Nu mai vreau să păstrăm ceva cumpărat așa.
Am privit-o surprinsă.
— Carmen, nu știu dacă Florin o să accepte.
— Atunci va trebui să aleagă. Eu nu mai accept să-mi spună că banii unui bătrân bolnav sunt ai lui.
Am depus plângere și am predat extrasele bancare, mesajele și informațiile despre retrageri. Polițiștii au început verificările. Nu mi-a promis nimeni că banii vor fi recuperați imediat sau că Florin va fi pedepsit peste noapte.
Dar, pentru prima dată, fratele meu nu mai putea să se ascundă în spatele bolii tatei.
În cele din urmă, Florin a acceptat să vândă SUV-ul. După achitarea sumei rămase către finanțator, o parte din bani a fost restituită în contul tatălui nostru. Pentru restul, Florin a semnat un angajament de restituire, cu termene clare, fără ca asta să oprească verificările începute.
Într-o după-amiază, a venit la tata. Nu mai avea mașina cea nouă și nici siguranța cu care mă înfruntase la poartă.
Tata l-a privit câteva clipe, încercând să-l recunoască.
— Florin? Tu ești, băiete?
— Eu sunt, tată.
— Ai venit să-mi aduci pensia?
Fratele meu a rămas nemișcat. Apoi a început să plângă.
— Tată, îmi pare rău. Am făcut un lucru urât.
Tata nu părea să înțeleagă tot ce îi spunea. Dar i-a întins mâna, iar Florin a prins-o între palmele lui.
— Să fii om bun, băiete, a murmurat tata. Să nu iei ce nu-i al tău.
Florin și-a plecat capul. Eu am rămas lângă ușă, fără să intervin.
Nu știam dacă fratele meu se va schimba cu adevărat. Știam doar că, de data aceasta, trebuia să dovedească prin fapte, nu prin lacrimi.
În seara aceea, după ce Florin a plecat, tata m-a chemat din bucătărie.
— Elena, ai niște bani la tine?
Am venit lângă el.
— Pentru ce, tată?
— Aș vrea niște mere. Din alea roșii, dulci.
Am deschis sertarul și i-am arătat portofelul în care îi pusesem bani din pensia lui.
— Uite, tată. Sunt banii tăi. Mâine mergem împreună să alegi ce mere vrei.
A zâmbit și a pus portofelul lângă fotoliu.
A doua zi am mers la piață. Tata a ales singur un kilogram de mere roșii, le-a plătit și a păstrat restul în buzunar.
Pe drumul spre casă, m-a prins de braț.
— Vezi, Elena? Ți-am spus eu că trebuie să-mi vină pensia!
Am zâmbit și l-am strâns de mână.
— Da, tată. Ai avut dreptate.