Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Niculina… cine sunt copiii aceștia? m-a întrebat Tiberiu, uitându-se peste umărul meu.
M-am dat puțin la o parte.
Ilinca, Cezara, Ruxandra și Ștefănel stăteau lângă poartă, îmbrăcați de sărbătoare. Le promisesem că, dacă se vor simți stânjeniți, vom pleca imediat.
— Sunt copiii mei, Tiberiu.
El a privit când la mine, când la ei.
— Patru? Ai patru copii?
— Da. Și toți patru au șapte ani.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Stai puțin… Nu cumva vrei să spui că…
— Sunt copiii pe care îi purtam când m-ai părăsit. Toți patru.
Tiberiu s-a sprijinit de poartă.
— Nu se poate! Tu mi-ai spus că ești însărcinată cu un copil!
— Pentru că atunci nu știam că sunt patru. Am aflat la ecografia următoare. Dar tu îți schimbaseși deja numărul și nu mai voiai să auzi de mine.
În pragul casei a apărut Domnica.
Era mai slabă decât mi-o aminteam și se sprijinea într-un baston.
— Tiberiu, ce se întâmplă?
Fiul ei s-a întors spre ea.
— Mamă… Niculina are patru copii. Spune că sunt ai mei.
Domnica a rămas nemișcată.
— Patru?
M-am uitat la ea.
— Da, doamnă Domnica. Trei fete și un băiat. Sunt nepoții dumneavoastră.
Femeia a început să plângă.
— Dumnezeule… și noi n-am știut nimic?
— Ați știut că eram însărcinată. Dar niciunul dintre dumneavoastră n-a vrut să mai audă ce s-a întâmplat după aceea.
Tiberiu a făcut un pas spre copii.
— Pot să-i cunosc?
Ștefănel s-a lipit de mine.
— Mami, cine e domnul?
M-am aplecat lângă el.
— Este Tiberiu. Bărbatul despre care am vorbit acasă.
Nu voiam să le spun copiilor o minciună, dar nici să-i oblig să îmbrățișeze un om pe care îl vedeau pentru prima dată.
Ilinca m-a prins de mână.
— El este tatăl nostru?
Am încuviințat.
— Da, iubita mea.
Tiberiu a început să plângă.
— Niculina, de ce nu mi-ai spus?
M-am ridicat încet.
— Ți-am spus că vom avea un copil. M-ai acuzat că mint, ai plecat și ai refuzat orice discuție. După ce am aflat că sunt patru, am încercat să te contactez. N-am primit niciun răspuns.
— Dar puteai să mă cauți prin părinți!
Domnica și-a coborât privirea.
— Tiberiu, nu spune asta.
Ne-am întors amândoi spre ea.
— Ce vrei să spui, mamă?
Femeia a început să tremure.
— Niculina a venit la mine după divorț. Mi-a spus că sarcina este cu probleme și că vrea să vorbească cu tine.
Mi-am amintit imediat ziua aceea.
Fusesem la ușa Domnicăi cu o ecografie în geantă.
Îmi spusese că fiul ei nu vrea să mă mai vadă.
— Mi-ai spus că încearcă să mă păcălească, a continuat ea, privindu-l pe Tiberiu. Că nu ești sigur că acel copil este al tău. Și eu am ales să te cred.
Tiberiu a rămas cu gura întredeschisă.
— Mamă, tu știai că a venit?
— Da. Și am alungat-o.
Domnica a început să plângă.
— Am greșit amândoi.
Am simțit că mi se strânge inima, dar nu voiam ca cei mici să asiste la o ceartă.
— Tiberiu, copiii au venit să vă cunoască, nu să ne audă reproșurile. Dacă putem vorbi liniștit, intrăm. Dacă nu, plecăm.
El s-a dat imediat la o parte.
— Vă rog, intrați.
Am intrat în sufragerie.
Domnica s-a așezat în fotoliu, iar copiii au rămas aproape de mine.
Pe măsuță erau câteva pachete împachetate în hârtie colorată.
Tiberiu se uita la cei patru de parcă nu-i venea să creadă.
— Cum îi cheamă?
I-am prezentat pe fiecare.
Cezara a răspuns prima când a fost întrebată la ce școală merge.
Ruxandra i-a spus că îi place să deseneze.
Ilinca a rămas tăcută, iar Ștefănel m-a ținut de mână.
Domnica le-a oferit câteva prăjituri, dar eu am rugat-o să nu-i grăbească.
După un timp, copiii au început să se uite la decorațiunile de Crăciun, iar eu am putut vorbi câteva minute cu Tiberiu în hol.
— Niculina, nu știu ce să spun. Am pierdut șapte ani din viața lor.
— Aproape opt ani, Tiberiu. De când ai plecat.
A coborât capul.
— Am fost un laș.
— Da.
— Și acum ce facem?
L-am privit.
— Acum nu hotărâm nimic în grabă. Copiii au nevoie de liniște și de timp. Dacă vrei să faci parte din viața lor, trebuie să-ți asumi responsabilitatea, nu doar să plângi în ziua de Crăciun.
— Vreau să fiu tatăl lor!
— Atunci va trebui să dovedești asta prin fapte.
Tiberiu m-a privit cu ochii roșii.
— Și noi doi? Mai avem vreo șansă?
Am clătinat din cap.
— Nu, Tiberiu. Eu nu am venit aici ca să ne împăcăm.
A părut lovit.
— Dar mi-ai răspuns la mesaj…
— Pentru că ai spus că mama ta este grav bolnavă și că vreți să vă cereți iertare. Și pentru că am considerat că a venit timpul să afli de copii.
— Nu mai ai pe nimeni?
Am simțit că mă înfurii.
— Am patru copii, o casă și o viață pe care am construit-o fără tine. Nu sunt femeia singură și neajutorată pe care ai lăsat-o în urmă.
A tăcut.
Înainte să plecăm, Domnica m-a chemat lângă fotoliul ei.
— Niculina, pot să-ți spun ceva?
M-am apropiat.
— Te ascult.
— Mi-a fost frică să nu-mi pierd băiatul. Și, încercând să-l apăr de responsabilități, am ajutat la distrugerea familiei lui.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Nu-ți cer să uiți ce ți-am făcut. Dar te rog să mă lași să încerc să-i cunosc pe copii.
Am privit-o.
— Nu mă opun, dacă și copiii își doresc asta și dacă întâlnirile le fac bine. Dar nu vreau promisiuni pe care să nu le respectați.
A încuviințat.
— Ai dreptate.
Înainte să ieșim, Tiberiu a întrebat:
— Pot să vă sun mâine?
— Poți să mă suni pe mine. Vom discuta și vom vedea cum procedăm.
Am plecat spre casă cu cei patru copii.
În mașină, Ștefănel m-a întrebat:
— Mami, de ce tata nu a venit niciodată la noi?
Am tras pe dreapta într-un loc sigur și m-am întors spre ei.
— Pentru că, atunci când a aflat că voi veniți pe lume, s-a speriat și a plecat. A făcut o greșeală foarte mare. Dar niciunul dintre voi nu are vreo vină.
Ilinca a întrebat:
— Și acum o să vină?
— Nu știu, iubita mea. O să vedem ce face. Dar eu sunt aici și nu plec nicăieri.
În lunile următoare, Tiberiu a început să ne contacteze.
Am discutat cu un avocat despre stabilirea legală a filiației, obligațiile părintești și felul în care puteau fi organizate întâlnirile în interesul copiilor.
Au urmat procedurile necesare, inclusiv verificarea paternității.
Rezultatul a confirmat că Tiberiu era tatăl tuturor celor patru copii.
Când a primit confirmarea, m-a sunat plângând.
— Niculina, sunt ai mei. Toți patru.
— Știu, Tiberiu. Eu am știut întotdeauna.
A început să contribuie financiar la creșterea lor, potrivit obligațiilor stabilite, și să participe treptat la viața lor.
Nu l-am lăsat să intre și să iasă după bunul plac.
Întâlnirile au fost organizate cu grijă, iar copiii au avut timp să-l cunoască fără presiune.
Uneori erau bucuroși să-l vadă.
Alteori nu voiau să vorbească prea mult.
Tiberiu a trebuit să învețe să le respecte ritmul.
Domnica a rămas bolnavă, dar a avut bucuria să-i mai vadă de câteva ori.
Într-o după-amiază, mi-a spus:
— Niculina, eu am crezut că, dacă îl scap pe Tiberiu de un copil, îi fac un bine. Nici nu mi-am imaginat că îl lipsesc de patru.
Am privit-o fără să răspund.
— Și pe tine te-am lăsat singură cu o povară uriașă, a continuat ea. Îmi pare rău.
— Nu copiii au fost povara, doamnă Domnica. Greul a fost să-i cresc fără sprijinul tatălui lor.
A încuviințat și a început să plângă.
Un an mai târziu, în ajunul Crăciunului, Tiberiu a venit să le aducă daruri copiilor, la ora pe care o stabiliserăm.
Ilinca i-a arătat o diplomă de la școală.
Cezara i-a povestit despre o serbare.
Ruxandra i-a dăruit un desen, iar Ștefănel l-a întrebat dacă știe să repare o mașinuță.
Tiberiu a stat pe covor și a încercat să-i repare roata.
Eu îi priveam din prag.
Nu simțeam că familia noastră devenise perfectă.
Nici că trecutul fusese șters.
Dar copiii aveau acum șansa să-și cunoască tatăl, iar el avea obligația să nu-i mai dezamăgească.
Când a plecat, Tiberiu s-a oprit lângă ușă.
— Niculina, îți mulțumesc că mi-ai permis să-i cunosc.
— Nu este un favor pentru tine, Tiberiu. Este dreptul lor să știe cine le este tată, atunci când asta se poate face în siguranță.
A încuviințat.
— Știu.
După ce a plecat, am închis ușa și m-am întors în sufragerie.
Cei patru copii se certau deja pentru cine pune steaua în vârful bradului.
Am început să râd.
Cu opt ani înainte, Tiberiu mă părăsise crezând că își salvează libertatea.
Eu rămăsesem cu patru copii, multe nopți nedormite și o viață pe care trebuia să o reconstruiesc.
Nu-l așteptasem să se întoarcă.
Nu-mi pusesem fericirea în mâinile lui.
Iar acum, când încerca să recupereze anii pierduți, înțelegeam că iertarea și responsabilitatea sunt două lucruri diferite.
Puteam să-l iert pentru trecut fără să-l primesc din nou ca soț.
Și puteam să le ofer copiilor posibilitatea de a avea un tată, fără să renunț la liniștea pe care o câștigasem cu atâta trudă.
M-am așezat lângă brad, iar Ilinca mi-a pus steaua în palmă.
— Mami, anul acesta o pui tu!
Am ridicat-o deasupra crengilor, în timp ce toți patru mă țineau de rochie.
Și, pentru mine, acela era cel mai frumos Crăciun.
Nu pentru că se întorsese Tiberiu.
Ci pentru că, după opt ani, nimeni nu mai putea pretinde că cei patru copii ai mei nu existaseră.