Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întors pagina și am simțit că mi se taie respirația. Nu era doar o declarație prin care acceptam să părăsesc apartamentul. Mai jos apărea o prevedere prin care urma să confirm că nu contribuisem cu niciun ban la amenajarea locuinței și că nu aveam nicio pretenție financiară legată de investițiile făcute acolo.
M-am uitat la Călin.
— Tu ai pregătit toate astea acum trei luni? Când eu eram însărcinată în șase luni?
A evitat să mă privească.
— Sabina, nu complica lucrurile. Apartamentul este al firmei. Trebuie doar să semnezi.
— Și cei 42.000 de lei pe care i-am cheltuit din economiile mele pentru renovare și camera copilului?
— Au fost cheltuieli făcute cât eram căsătoriți.
Am simțit că-mi tremură mâinile.
— Călin, mi-ai spus că apartamentul va fi casa noastră! Am plătit mobilierul, instalațiile și toate lucrurile pentru Daria!
A oftat.
— Nu mai are rost să discutăm trecutul.
Atunci am observat o altă hârtie.
Era o copie a unei notificări pregătite pentru mine, prin care mi se cerea să eliberez locuința.
Data era tot de acum trei luni.
— Deci știai de atunci că mă vei părăsi?
Călin a rămas tăcut.
— Răspunde-mi!
— Mireana era însărcinată. Trebuia să mă gândesc la viitorul băiatului meu.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Și fiica ta? La ea nu te-ai gândit?
— Sabina, nu începe iar!
În clipa aceea, Daria a început să plângă în pătuțul de lângă mine.
M-am ridicat încet și am luat-o în brațe.
Călin nici măcar nu s-a apropiat.
— Pleacă, i-am spus.
— Dar actele…
— Nu semnez nimic. Pleacă!
A strâns dosarul și a ieșit supărat.
După ce a închis ușa, am început să plâng.
Nu pentru că mă părăsise.
Ci pentru că omul cu care trăisem șase ani ajunsese să-și privească propriul copil ca pe o piedică.
În aceeași zi am sunat-o pe mama.
— Mamă, poți veni la mine?
A ajuns într-o oră.
Când i-am povestit ce se întâmplase, m-a îmbrățișat.
— Sabina, tu și fetița veniți la mine cât aveți nevoie.
— Mamă, dar apartamentul tău are doar două camere.
— Și? Am crescut trei copii în el. Mai încape și nepoata mea.
Am început să plâng din nou.
— Nu vreau să fiu o povară.
Mama m-a privit aspru.
— Să nu te mai aud spunând asta. Ești fata mea, nu o povară.
Înainte de externare, am discutat cu o avocată recomandată de o colegă.
I-am arătat copiile documentelor pe care reușisem să le fotografiez și dovezile plăților făcute pentru apartament.
— Sabina, mi-a spus, trebuie să separăm două lucruri. Dreptul de folosință asupra apartamentului și banii pe care i-ai investit în el.
Am ascultat-o cu atenție.
— Dacă apartamentul aparține într-adevăr societății, nu devii automat proprietară pentru că ai locuit acolo. Dar asta nu înseamnă că orice cheltuială făcută de tine este pierdută.
— Și declarația aceea?
— Nu o semna. Mai ales dacă include afirmații care nu sunt adevărate.
Mi-a explicat și că Călin nu putea hotărî singur ce drepturi avea Daria.
— Copilul are drepturi indiferent dacă tatăl își dorește sau nu să fie implicat. Iar numele și filiația nu se stabilesc după preferințele lui.
Pentru prima dată după naștere, am simțit că pot respira.
La externare, mama a venit să ne ia.
Călin nu a sunat.
Am mers la apartament însoțită de mama și de fratele meu, ca să-mi iau lucrurile personale și pe cele necesare Dariei.
Am fotografiat mobilierul și amenajările plătite de mine și am păstrat documentele justificative.
Apoi ne-am mutat la mama.
Primele săptămâni au fost grele.
Daria se trezea des noaptea, iar eu eram obosită și încă mă recuperam după naștere.
Mama mă ajuta cu mâncarea și cu treburile casei.
Uneori, când o priveam pe fetița mea dormind, mă întrebam cum putea Călin să nu vrea nici măcar să o cunoască.
Dar nu aveam timp să rămân blocată în întrebarea aceea.
Trebuia să am grijă de copilul meu.
După aproape o lună, Călin m-a sunat.
— Sabina, trebuie să discutăm despre divorț.
— Sunt de acord. Dar vom discuta prin avocați.
— Nu putem rezolva între noi?
— Am încercat să discutăm între noi când mi-ai adus actele în maternitate.
A tăcut.
— Și ce vrei acum?
— Să fie stabilite legal drepturile Dariei, contribuția ta la creșterea ei și situația banilor investiți în apartament.
A început să se enerveze.
— Nu am de gând să-ți dau jumătate din firma familiei!
— Nu ți-am cerut firma. Îți cer să-ți asumi responsabilitățile și să lămurim cheltuielile făcute din banii mei.
A închis telefonul.
Au urmat luni de discuții și demersuri juridice.
Avocata a verificat documentele locuinței și a analizat facturile, transferurile bancare și contractele pentru lucrările de renovare.
S-a dovedit că o parte importantă din cheltuieli fusese achitată direct din contul meu.
În urma negocierilor, s-a ajuns la o înțelegere privind recuperarea unei părți substanțiale din investițiile dovedite, fără să fie nevoie să pretind că apartamentul îmi aparținea.
Divorțul s-a desfășurat separat, cu stabilirea măsurilor necesare pentru Daria.
Călin a fost obligat să contribuie financiar la creșterea fiicei sale, potrivit legii.
Nu a fost o victorie spectaculoasă.
Nu i-am luat firma și nici apartamentul.
Dar nu am plecat fără drepturile care mi se cuveneau.
Într-o după-amiază, la câteva luni după divorț, am primit un mesaj de la Cornelia.
“Sabina, aș vrea să o cunosc pe Daria.”
Am privit telefonul mult timp.
Soacra mea nu mă întrebase niciodată cum mă simțisem după naștere.
Nu venise la maternitate.
Nu trimisese nici măcar o felicitare.
I-am răspuns:
“Doamnă Cornelia, Daria este bine. Dacă doriți să faceți parte din viața ei, trebuie să înțelegeți că nu voi accepta să fie tratată ca un copil mai puțin important decât băiatul Mireanei.”
M-a sunat imediat.
— Sabina, nu am vrut să te rănesc.
— Dar m-ați rănit. Și ați susținut decizia lui Călin de a ne părăsi.
A început să plângă.
— Am crezut că băiatul acela va duce numele familiei mai departe.
Am rămas tăcută câteva secunde.
— Doamnă Cornelia, un copil nu valorează mai mult pentru că este băiat.
— Știu acum.
— Atunci va trebui să demonstrați asta prin felul în care vă purtați.
Nu i-am interzis să-și cunoască nepoata.
Dar am stabilit limite clare, iar întâlnirile au avut loc treptat, fără presiune asupra mea sau asupra copilului.
Călin, în schimb, a rămas mult timp distant.
Își îndeplinea obligațiile financiare, dar nu arăta același interes pentru întâlnirile cu Daria.
Nu am încercat să-l conving prin reproșuri.
I-am spus doar că fiica lui are nevoie de consecvență, nu de promisiuni făcute și uitate.
Când Daria a împlinit un an, am organizat o petrecere mică la mama acasă.
Au venit câteva rude și prietenele care mă ajutaseră în perioada grea.
Pe masă era un tort cu o lumânare.
Daria bătea din palme și râdea.
Mama a luat-o în brațe.
— Ia uite ce fată frumoasă avem noi!
Am zâmbit.
În clipa aceea mi-am amintit de ziua în care Călin îmi spusese, în sala de nașteri, că o altă femeie îi dăruise deja un băiat.
Atunci crezusem că viața mea se sfârșise.
Acum o priveam pe Daria și înțelegeam cât de mult mă înșelasem.
Viața mea nu se sfârșise.
Se schimbase.
Între timp, mă întorsesem la serviciu, după perioada de concediu pentru creșterea copilului pe care o alesesem, și începusem să pun bani deoparte.
Cu suma recuperată din investițiile în apartament și cu economiile mele, am reușit să plătesc avansul pentru o locuință mică, pe care am cumpărat-o prin credit.
Nu era luxoasă.
Avea două camere, o bucătărie mică și un balcon.
Dar era casa noastră.
În ziua în care am primit cheile, am intrat cu Daria în brațe.
Am așezat-o pe covor, lângă câteva jucării, și am deschis fereastra.
Lumina după-amiezii intra în cameră.
Mama stătea lângă ușă, cu ochii umezi.
— Sabina, ai reușit.
Am privit-o.
— Am reușit pentru că m-ai ajutat și tu, mamă.
M-a îmbrățișat.
În seara aceea, după ce Daria a adormit, am stat pe balcon și m-am gândit la tot ce se întâmplase.
Nu aveam nevoie ca fostul meu soț să sufere ca să mă simt împăcată.
Nici să-i demonstrez că sunt mai bogată sau mai importantă decât Mireana.
Aveam nevoie doar să știu că fiica mea va crește într-o casă în care nu va fi niciodată considerată mai puțin valoroasă pentru că nu s-a născut băiat.
Iar când am intrat în dormitor și am văzut-o dormind liniștită, m-am aplecat și am sărutat-o pe frunte.
— Daria, tu ai fost dorită din prima clipă, puiul meu.
Și, indiferent ce nume ar fi vrut sau nu ar fi vrut tatăl ei să porți, pentru mine aveai deja cel mai important lucru.
Un loc în care erai iubită fără condiții.