Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Corina a coborât telefonul și s-a uitat la mine. Pentru câteva secunde nu a spus nimic, apoi a închis mapa și s-a așezat pe marginea canapelei.
— Mamă, nu înțeleg de ce trebuie să pui problema așa. Suntem copiii tăi. Normal că ne interesează ce se întâmplă cu tine.
— Nu te-am întrebat dacă vă interesează. Te-am întrebat dacă ați fi venit toți trei să mă luați la voi dacă nu aveam apartamentele.
— Nu știu ce vrei să auzi.
— Vreau să aud adevărul.
Corina și-a scos paltonul alb și l-a așezat pe spătarul fotoliului. A început să-mi explice că nu era ușor să mă lase singură, că puteam avea oricând o problemă și că, după moartea tatei, era responsabilitatea lor să se ocupe de mine.
— Atunci de ce nu v-ați ocupat de mine de Crăciun? am întrebat-o. Nu aveam nevoie de un apartament închiriat sau de o cameră la voi. Aveam nevoie să aud soneria și să vă văd intrând pe ușă.
— Mamă, am avut și noi probleme.
— Știu. Și eu am avut. Numai că eu nu am avut cui să le povestesc.
Corina și-a plecat privirea. După câteva clipe, a început să-mi explice planul lor. Valentin se oferise să se ocupe de apartamentul în care locuiam, să găsească un chiriaș și să încaseze banii. Ionuț urma să discute cu agenții imobiliari și să vadă dacă nu era mai avantajos să vândă unul dintre apartamente. Ea mă lua la familia ei și mă ajuta cu nepoții.
— Și unde intru eu în toate aceste hotărâri? am întrebat.
— Tu nu mai trebuie să te ocupi de nimic. Noi facem totul.
— Dar eu nu vreau să-mi dau apartamentele în administrarea voastră.
— Nu trebuie să privești lucrurile așa. Suntem familia ta!
— Tocmai pentru că sunteți familia mea ar trebui să mă întrebați înainte să hotărâți ce faceți cu bunurile mele.
Corina s-a ridicat și a început să se plimbe prin sufragerie. Apoi mi-a spus ceva ce nu mă așteptasem să aud.
— Și mie mi-ar prinde bine să vii la noi, mamă. Eu și Radu ajungem târziu de la serviciu, copiii au program după școală și uneori nu avem cu cine să-i lăsăm. Dacă ai fi la noi, ai putea să-i ajuți. Nu ar trebui să mai plătim pe cineva pentru toate lucrurile astea.
Am rămas nemișcată.
— Deci vreți să mă mut ca să vă ajut cu copiii?
— Nu numai pentru asta! Dar ar fi bine pentru toată lumea. Tu nu ai mai sta singură, iar noi am avea pe cineva de încredere în casă.
Am privit-o lung. Începusem să înțeleg că, în mintea ei, mutarea mea rezolva mai multe probleme deodată. Eu primeam companie, ea primea ajutor cu gospodăria și copiii, iar apartamentele puteau produce bani pentru familie.
— Corina, eu sunt mama ta, nu o soluție pentru programul vostru de lucru.
— Iar începi să exagerezi!
— Nu exagerez. Încerc să înțeleg de ce nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să plec din casa în care am trăit cu tatăl vostru aproape o jumătate de secol.
Corina și-a luat paltonul și a plecat supărată. Mapa a rămas pe măsuță. Am pus-o într-un sertar fără să deschid documentele din ea.
În seara aceea l-am sunat pe Valentin și i-am cerut să vină a doua zi împreună cu Ionuț. Le-am spus că vreau să discutăm toți patru, fără telefoane și fără planuri făcute în lipsa mea.
Au venit după-amiază. Valentin a intrat primul și a început imediat să-mi explice că nu trebuia să mă supăr pe Corina. Ionuț a spus că el doar încercase să găsească o variantă prin care proprietățile să nu rămână nefolosite.
— Nu sunt nefolosite, le-am răspuns. Într-un apartament locuiesc eu, iar în celălalt stă un chiriaș care își plătește contractul. Nu înțeleg ce este de rezolvat.
Valentin a intervenit:
— Mamă, apartamentul în care stai este prea mare pentru tine. Dacă îl închiriezi, poți obține un venit bun. La mine ai avea o cameră și nu ai mai avea nicio grijă.
— Și dacă vreau să rămân aici?
— Atunci nu înțeleg de ce ai nevoie de noi.
Am simțit că mă dor cuvintele lui mai mult decât toate celelalte discuții.
— Am nevoie să fiți copiii mei, Valentin. Nu administratorii apartamentelor mele.
Ionuț s-a așezat lângă bibliotecă.
— Mamă, să știi că nici eu nu am făcut planul acesta ca să-ți iau ceva. Am crezut că putem să te ajutăm și să folosim mai bine proprietățile. Fiecare are rate, cheltuieli, copii. Ne-ar fi prins bine să avem un venit în plus.
— Înțeleg. Dar de ce nu mi-ați spus direct că aveți nevoie de bani? De ce a trebuit să începeți prin a-mi explica mie că nu mai pot locui singură?
Niciunul nu a răspuns.
Am deschis sertarul și am scos mapa lăsată de Corina. Am pus-o pe masă.
— Vreau să vă fie foarte clar ceva. Nu mă mut la niciunul dintre voi. Nu vând niciun apartament și nu vă dau dreptul să încasați chirii în numele meu. Dacă voi avea nevoie de ajutor, o să vă spun. Până atunci, mă descurc.
Valentin s-a ridicat.
— Și dacă într-o zi nu te mai poți descurca?
— Atunci voi căuta o soluție. Poate voi angaja pe cineva, poate voi avea nevoie de ajutorul vostru. Dar vreau ca acel ajutor să fie oferit pentru mine, nu pentru ce ați putea câștiga din proprietățile mele.
În următoarele zile am vorbit cu administratorul blocului și am găsit o femeie care mă putea ajuta cu menajul o dată pe săptămână. Am discutat și cu medicul meu despre controalele pe care trebuia să le fac regulat. Mi-am organizat programul astfel încât să nu mai depind de copii pentru fiecare drum sau cumpărătură.
Am păstrat apartamentul în care locuisem cu Nicolae și am reînnoit contractul de închiriere pentru cel de-al doilea. Banii din chirie au rămas în contul meu, iar pensia mi-a ajuns în continuare pentru cheltuielile obișnuite.
Corina nu m-a sunat aproape o lună. Valentin mi-a trimis câteva mesaje scurte, iar Ionuț m-a întrebat într-o seară dacă am nevoie de ceva de la magazin.
Nu le-am cerut să mă viziteze în fiecare zi. Dar nici nu am mai acceptat să mă caute doar când aveau o problemă de rezolvat.
Într-o duminică, Ionuț a venit singur. Mi-a adus câteva cumpărături și m-a întrebat dacă vreau să mergem la o plimbare. Am stat apoi la cafea și am vorbit despre serviciul lui, despre copii și despre lucrurile obișnuite pe care nu le mai discutasem de mult.
Înainte să plece, m-a îmbrățișat.
— Mamă, să mă suni dacă ai nevoie de ceva. Și să nu mai crezi că trebuie să te descurci întotdeauna singură.
— Te sun, băiete. Dar să mai vii și când nu ai de cărat sacoșe.
A râs și mi-a promis că va veni.
Corina a revenit mai târziu. Nu mi-a cerut să mă mut și nici nu a mai deschis discuția despre apartamente. Mi-a spus că avusese o perioadă grea și că sperase să găsească o soluție prin care să ne ajutăm reciproc.
— Poate că am greșit când am venit cu totul hotărât, mamă, mi-a spus. Dar chiar nu vreau să te pierd și să rămâi singură.
— Atunci nu mă mai căuta doar când ai nevoie să rezolvi ceva. Vino să stăm de vorbă. Nu trebuie să-mi oferi o cameră ca să-mi arăți că îți pasă.
Nu ne-am împăcat într-o singură după-amiază. A mai durat până când Corina a început să vină fără să aducă vorba despre apartamente și până când Valentin a acceptat că nu urma să administreze proprietățile mamei sale.
În primul Crăciun după discuția aceea, am pregătit masa pentru mine și pentru cei care mi-au spus că vin. De data aceasta, copiii au apărut pe rând. Nu au fost toți la aceeași oră și nici nu au rămas până seara, dar au venit.
Am pus pe masă fotografia lui Nicolae și am aprins o lumânare lângă ea. Când Corina m-a întrebat dacă nu mi-e teamă să rămân singură în apartamentul mare, i-am răspuns că uneori singurătatea nu vine din lipsa oamenilor, ci din lipsa celor care ar trebui să fie aproape.
Nu mi-am vândut apartamentele și nu m-am mutat în casa niciunuia dintre copii. Am rămas în locul în care mi-am trăit viața alături de soțul meu, cu amintirile mele și cu libertatea de a hotărî singură ce fac mai departe.
Copiii au înțeles treptat că pot avea o mamă singură, dar nu o mamă lipsită de voință. Iar eu am înțeles că nu trebuie să-mi cedez casa, economiile sau independența ca să am dreptul să le cer să mă iubească.